close

Știu multe femei care aplică cu fervoare tehnici de a fi mai feminine, așa cum știu și bărbați care trag de fiare zilnic și meditează la natura lor masculină.

Într-o vreme și eu eram preocupată să-mi găsesc feminitatea cu care mama natură m-a înzestrat. De parcă ar trebui să cauți aici ceva… Desigur că prin toate tehnicile pe care le căutăm, vrem cumva să ne folosim de niște unelte pentru a câștiga ceva. Putere de cele mai multe ori. Asupra sexului opus de obicei. Dar să revenim. Feminitate deci.  Și pe unde am căutat-o eu. Greșit, desigur.

Cică asta se învață în fragedă pruncie, de la figura care te-a alăptat și restul femeilor din viața ta.

Deci m-am uitat la mama. O ființă destul de fragilă, cu o anume finețe și eleganță pe care o are și astăzi. Ce mă enerva de pe la 4, 5 ani…era că gingășia ei dădea adesea în prostie și smiorcăială. De unde am dedus eu probabil, la vremea aia, că a fi femeie coincide bine cu a fi lipsită de umor și cu drepturi depline de a plânge la fiecare bătaie de vânt care se întâmplă în direcția opusă a ceea ce vrei tu.

M-am uitat la fetele cu care mă jucam la bloc, la fetele de la grădiniță și alte codițe care-mi apăreau în cale. Și toate care-mi plăceau aveau ceva în comun: Părul lung. Aha!

Eu eram tunsă capac. Nu știu dacă așa se numește stilul ăla de freză dar vă jur că arăta ca și un capac. Era un întreg ritual în familia noastră. Mama aducea foarfeca, tata mă urca pe masa din bucătărie, se uita lung la mine, apoi începea operațiunea “Să tundem fata”. Eu stăteam bosumflată

„Când mă fac mare o să am păr lung”, îmi ziceam eu la fiecare tuns. Așa că pe la 9 ani aveam o pleată de Maria Magdalena, moment care a coincis nefericit cu păduchii luați de la o vecină. Așa că m-am trezit cu o freză tip cățeluș…și de data asta și duhnind a petrol.

Apoi mai era soră-mea. Care era modelul meu nr 1 în materie de “Cum să te îmbraci”. Avea multe țoale drăguțe, pe care adesea le împrumutam și în momentul când purtam o bluză de-a ei, aveam impresia că-s cea mai faină din univers. Așa se face că la 13 ani i-am furat o rochie din dulapul ei închis cu lăcățel (am spart lăcățelul) și am reușit să i-o pătez cu un fel de vopsea pe care intenționam să mi-o pun în cap, dar nu știu cum Doamne iartă-mă a ajuns și pe rochie. Și prin toată casa. Așa mi-am luat prima palmă de la ea. Și o criză de nervi de la mama care a curățat mobilier, uși și ferestre.

M-am chinuit mulți ani să mă îmbrac cum se cuvine (dacă există un așa “cum se cuvine”), dar adevărul este că nici până în ziua de astăzi…nu mă pricep la asta și nici nu-mi văd un interes suficient de mare încât să găsesc soluții de eleganță, asortare, etc.

Slabă sau grasă?

În căutările mele am încercat ambele variante. În adolescență eram incredibil de slabă. Nu de alta, dar aveam o primă relație și făceam sex în draci. După silueta mea, toată lumea s-a prins că mi-am început viața sexuală, că sport sigur nu făceam și diete nu țineam.

Apoi am încercat și extrema și am reușit performanța să ajung la 90 kg. De fapt, îți dai seama că astea nu-s încercate pe bune, conștient, ci sunt efectul a câte ceva. Silueta de slăbănoagă era un noroc chior, așa cum îngrășatul era cauza că eram cât p-aci măritată și găteam tone de ciorbe și friptane…pe care le băgam apoi în mine cu succes, ca să-mi ascund nemulțumirile și frustrările din relația de la vremea aia. Și am tot fost grasă, până am ajuns la concluzia că nu-i bai de aspect, cât e problemă cu gleznele mele care cedau nervos la fiecare pas.

Ce susțineam că urăsc mai tare la femei, aia am ajuns să fiu, doar că am găsit căi mai rafinate de a pretinde de la bărbați și de a-i manipula emoțional.  Și eu eram tot smiocăită ca și mama, atâta că mi-am folosit inteligența și alte abilități pentru a-mi cizela prostiile.

Puteam să jur că nu-s feminină. Și aproape că mă enerva că nu-s mascul. Voiam puterea, claritatea și forța bărbatului.

Până am ajuns la o cât p-aci maturitate și concluzionând eu singură că ar trebui să fiu mai feminină (deși cam uram aspectul ăsta), mi-am pregătit un întreg arsenal de a scoate ceva fin din mine.

Fustițe, rochițe, tocuri, freză, empatie cultivată, poziții studiate, gingășie forțată și altele. Nu știu cum să-ți explic, da nu merge așa.

Oricât de aranjată păream, eu știam că sunt doar o girafă grasă îmbrăcată în costum de căprioară și rimelată. Așa cum vedeam și la bărbații care se chinuiau să fie…bărbați, că erau doar niște pechinezi în haine de urși, că deh, au trecut pe la sala de forțe. Însă pe sub mușchi, îi simțeam mai feminini decât mine. Aproape că-i invidiam pe unii.

Lumea mi-a fost data peste cap de două evenimente.

Primul este apariția unei femei. Cheală, îmbrăcată în blugi și teniși, nemachiată.

Era cea mai feminină femeie întâlnită de mine până acum. Femeie cu care am avut o super conversație și o admir până-n ziua de astăzi. Ăla a fost primul moment când am simțit până-n ficat că feminitatea nu constă într-o rochiță, că pantofii roșii nu te fac musai mai elegantă și aparențele înșeală crunt.

Al doilea eveniment a fost întâlnirea mea cu un bărbat mișto, care m-a privit din prima secundă cu îngăduință, admirație și drag.

El avea o finețe și empatie pe care eu nu o aveam și nici n-o voi avea vreodată, însă în același timp am simțit în el o forță a masculinului care m-a încurajat să-l urmez. Și așa m-am trezit că-mi place să fiu femeie. Așa am aflat de la el că habar n-am cine îs și că am o feminitate moale și cică faină. Până atunci, habar n-aveam că de fapt știu să fiu femeie. Da până să miros ce însemna să fiu femeie, m-a îndemnat să fiu om onest cu mine și corect cu ceilalți.

Unde vreau să ajung de fapt este la diferența dintre aparențe și ce este real.

Numa că trebuia să bag o introducere de 1000 de cuvinte ca să zic asta.

Înainte de a te strădui să fii mai feminină/mai masculin…gândește-te DE CE  vrei asta și ce crezi că obții?

Indiferent cât te-ai chinui cu aparențe, exerciții și altele…în esență e posibil să nu fii ăla. Iar asta mon cher, se simte de la o poștă. Dincolo de rochița aia, se simte omul. Dincolo de mușchii ăia, se simte omul care e de fapt. Iar negarea propriului stil și mai ales, negarea propriilor limite, nu face altceva decât să le transforme în slăbiciuni și să accentueze discrepanța dintre cine vrei să pari și cine ești de fapt.

Frumusețea vine din interior și zău că acest clișeu obosit devine prețios când ești mai preocupat de conținuturi interioare, decât de aspect. Am scris câte ceva despre asta aici: http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/vrei-sa-fii-frumos/

Între timp, am aflat de la oamenii din viața mea că am o feminitate dusă la extrem. Dar nu mă mai interesează subiectul. Că dincolo de feminitatea asta, încă mă străduiesc să fiu om corect, cum m-a învățat/îndemnat bărbatul mișto care mi-a trecut prin viață. Și deși asta pare mai banal, nu-i lucru ușor.

Înainte de a-ți pune problema dacă ești suficient de feminină (sau suficient de masculin – ce stupid e cuvântul “suficient” În comparație cu ce și cine să fie suficient?), vezi ce fel de om ești. Nu în aparență, ci în mod real.

Preocuparea excesivă pentru feminitate e doar pentru că vrei să obții putere asupra sexului opus. Desigur că-n poveștile din capul nostru ne spunem că de fapt vrem să ne iubim mai mult pe noi înșine și blablabla-uri, dar dacă te uiți atentă la motivațiile pentru care vrei să fii într-un anume fel, îți dai seama ușor că vrei să câștigi ceva părând, fără să fii atentă la cine ești de fapt și ce poți face pe nivelul ăla.

Nu este nicio competiție între masculin și feminin, însă din păcate majoritatea oamenilor preocupați de aceste energii hrănesc exact competiția și caută separarea. Despre asta am scris aici: http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/barbatul-conduce-si-femeia-urmeaza/

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response