close
no thumb

never_too_late_curtain-725758Astăzi îți mai dau o tabletă din mine și-ți spun cum mi-am descoperit o parte nevindecată și am tratat-o prin iertare.

Din acest articol vreau să înțelegi că orice te-ar deranja sau te-ar face să suferi la ceilalți este problema și responsabilitatea ta. Apoi, vreau să vezi cum niciodată nu e prea târziu să ierți, înțelegi și cunoști cu adevărat oamenii din viața ta.

Relația cu tatăl meu a fost întotdeauna destul de rece și la distanță( și la propriu și la figurat). În copilăria și adolescența mea, a fost mai mult plecat și singura noastră legătură era complicitatea tacită, cu care îi ascundeam aventurile, pentru a fi liniște în casă. Și-n plus…pe de-o parte îl și înțelegeam. Așa că îl vedeam cam o dată pe săptămâna. Câteodată întâmplător pe stradă, alteori îl sunam să vină până la școală să mă vadă.

După liceu m-am mutat la București (vreme de un an) și m-a sunat după 2 săptămâni să mă întrebe unde sunt. „Cum unde? Nu ți-am spus de o mie de ori? M-am mutat.” S-a supărat și n-am mai vorbit câteva luni bune, dar de fapt era felul nostru de a spune „Mi-e dor de tine ” și „îmi pare rău” 

Apoi m-am maturizat tot mai mult și el a înțeles nevoia mea de independență, de a locui singură, de a merge pe un drum care-l speria, dar pe mine mă făcea fericită. M-am mutat singură chiar atunci când el era disponibil și acasă.  Însă am rămas aceiași oameni reci care se exprimau ciudat. Totuși, noi înțelegeam limbajul nostru. Așa încât atunci când mă întreba „Îți cumpăr un suc, o apă , ceva?” însemna de fapt „Te iubesc nesuferito !” , iar eu când îi duceam o bere și o pungă de semințe însemna „și eu te iubesc tată” . Și ne înțelegeam bine, chiar și așa, prin coduri și fără să știm prea multe unul de altul.

main

Până anul trecut, când am avut de ținut un workshop la București și s-a oferit să mă ducă el cu mașina la gară. 

Mi-am cumpărat bilet și m-am așezat pe băncuță, așteptând trenul la linia 3. Tata lângă mine.

– Poți să pleci acasă , am zis eu

– Nu, stau cu tine

– Nu draga, ăsta e ritualul meu. Îmi plac gările și stau singură să aștept trenul. Te rog, du-te

– Nu plec. Stau cu tine, a zis taică-meu zâmbind și hotărât să rămâna, chiar când se anunțase că trenul meu avea întârziere o oră.

Cu lacrimi în ochi, transpirații și tremuraturi de nervi, așteptam să vină trenul și nu înțelegeam de ce mă deranjează atât de tare prezența lui. Numai pentru că era ritualul meu și îmi plac gările și așteptarea? 

După o vreme m-a consolat gândul că o oră și ceva lângă tata e ceva…mare. Și-n plus, va veni o vreme când mi-aș dori să fie acolo și nu va mai fi. Deci…ar fi trebuit să mă bucur.

Am așteptat în tăcere amândoi, după care a venit trenul și am urcat,  lăsându-l în urmă cu întrebarea „Ai apă la tine? ”

M-am bucurat de drum fără să mă mai gândesc în ce parte din mine a înfipt cuțitul, însă viața nu se mulțumește cu puțin. Ne zgâlțâie rănile până le vedem, până le acceptăm și vindecăm. Iar eu știam deja asta.

După câteva luni, eram acasă la ai mei și taică-meu m-a rugat să merg cu ei într-o excursie. Nu puteam pentru că aveam multe proiecte, seminarii, planuri și nu puteam să le las baltă . Și totuși, iar simțeam același cuțit.

– Tată draga, mergeți fără mine și simțiți-vă bine.

– Dar eu vreau să fim o familie.

Și iată rana mea. Cum striga din mine și a pus taică-mio degetul pe ea, cu doar 7 cuvinte.

Atunci au dat năvală toate gândurile și emoțiile care nu s-au arătat până atunci.

„Acuma vrei să fim o familie? Te-am așteptat 20 de ani să vii acasă, 20 nenorociți de ani să stai o oră lângă mine în gară, să vorbești cu mine cum vorbeai cu soră-mea. Să-mi spui de tine, de trecutul tău, de lecțiile tale. Să mă întrebi de mine. Ce-mi place și pe cine iubesc. Și acum vrei asta? Acum stai lângă mine și mă întrebi dacă mi-e sete? Nu mulțumesc, mi-am luat apă singură. Am o fântână magică numită viață și un supermarket unde se vinde apa plată sau minerală la bax. Vreau excursii? Îmi iau bilet și mă duc singură. Nu-l mai aștept pe tata să vină sau să mă întrebe. „

Și am plecat acasă, plângând și gândindu-mă că unele lucruri se întâmplă mult prea târziu. M-am simțit ca și când toata viața am stat în gară la linia greșită să aștept un tren, iar pe când am aflat că a sosit în cealaltă parte,dezamăgită, am luat autocarul. Plângeam , însă eram a naibii de hotărâtă să vindec acea parte, dacă tot am descoperit unde mă împungea.

Niciodată nu e prea târziu !

noroc

Am aplicat câteva tehnici pe mine, bucurându-mă că vin momente în viață când trebuie să scoți din arsenal tot ce știi și ai.

Și m-am înseninat. Am zâmbit fericită și liniștită pentru că am realizat că nu, niciodată nu e prea târziu. Unii oameni nu se trezesc niciodată. O copilărie grea mulți au avut și mă număr printre acei norocoși, însă deja era responsabilitatea mea să schimb ceva, măcar pentru cât timp a mai rămas din viață. Și am realizat atunci că nu e prea târziu să-mi cunosc cu adevărat tatăl, să vorbesc cu el, să-i spun ce-mi place și să-l las și pe el să vorbească. Să-l iert cu adevărat că nu a fost acolo 20 de ani și să mă bucur că e aici acum. Și mă întreabă dacă am apă.

„Dacă ierți, iartă totul. Altfel, n-ar mai fi iertare „- Lev Tolstoi

A doua zi am mers înapoi la ai mei și zâmbitoare am zis:

-Tată, peste 2 săptămâni țin un workshop despre inteligența emoțională. Vrei să vii?

– Dar cu ce te ocupi?

Hm….nici asta nu știe? Bun, nu-i nimic

– O să vezi. Va fi fain. Hai ! Vii? Trebuie să aduci apă și ceva fursecuri.

– Dacă aduc apă din aia cu gust de mere e bine?, zice tata încercând să pară detașat și îngrijorat de …apă.

– Da, e perfect. Și i-am sărit în brațe . 

Și ăla a fost începutul unei relații tata-fiică. Putea să rămâna la fel de rece și apatică, să ne înjunghiem rănile reciproc și să transpirăm de resemnare. Însă am ales iertarea, înțelegerea, comunicarea și redescoperirea.

Acum vorbesc cu el mai multe decât  am vorbit cu prietenii în 20 de ani. Știe ce-mi place, ce și pe cine iubesc, citește acest site și zice că e mândru de mine. Iar eu știu ce-l doare, pentru ce-i pare rău, ce-și dorește și că e bucuria lui să mă aprovizioneze cu apă de la supermarket, săptămânal.

Ce vreau să înveți de aici?

  • Descoperă ce te deranjează la ceilalți și ce răni se ascund în spatele spadei ce o ții mândru în mână. Apoi iartă. Nu e ușor, însă nici așa nu ți-e ușor pieptul. Prin iertare te simți eliberat și se așterne liniștea.
  • Da, oamenii greșesc. Toți greșim. Însă atât au putut face la momentul ăla și poate acum pot și au mai mult de oferit. Învață să primești . Prezentul contează, iar ceea ce trăiești azi, îți va fi mâine un trecut mai frumos.
  • Cei mai mulți ne ascundem după masca cunoașterii. „Îl cunosc eu pe cutare, el e așa, știu cum va reacționa”, etc. Lasă jos etichetele pe care le pui singur. Te limitează și pe tine și pe cei din jur. Privește-ți familia, prietenii, iubitul/iubita, soția/soțul, ca și când nu i-ai cunoaște. Descoperă-i. Pune întrebări sincere și dă-ți voie să experimentezi și alte realități.
  • Când nu înțelegi un om apropiat, închide ochii și ascultă-ți inima. Deschide-o larg și îndrăznește să descoperi ce stă dincolo de măști. Lasă deoparte aparențele și simte omul de lângă tine cu adevărat, la reala lui valoare. Gândește-te că e făcut din același „aluat” ca și tine. Sunteți una și aceeași picătură. Doar etichetele vă despart, etichete pe care tu le-ai lipit.
  • Acceptă-ți trecutul cu tot cu rănile aferente. Datorită lor ești azi aici. Te-au ajutat și te vor mai ajuta și pe viitor. Te ajută să crești și e bine.
  • Învață să deslușești micile coduri în spatele cărora stă scris „Te iubesc”. Poate să fie un cuvânt, o privire sau chiar… o sticlă de apă plată.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

14 Comments

  1. Toţi avem ceva de vindecat. Unele se pot vindeca.
    Există însă situaţii când între tine şi altcineva, cade o cortină grea…
    Şi chiar dacă ştii să o dai la o parte, pentru că ai vrut să înveţi, ştii că ea există pentru majoritatea…
    Şi atunci, totul e altfel…

  2. Absolut superba istorisirea ta Raluca,… vezi tu uneori dusi de ale vietii valuri uitam sa comunicamm, uitam sa simtim, uitam sa iubim tocmai pe cei care ne sunt mai aproape. Si vine un timp, mai devreme sau mai tarziu, in care ne dam seama de greseala ce am facut-o.
    Dar mai bine mai tarziu decat niciodata sau cand e deja prea tarziu. Un om intelept ar face el primul pas pentru a construi acea punte sufleteasca care a fost rupta. Felicitari pentru initiativa de a face primul pas spre IERTARE, spre ACCEPTARE, spre IUBIRE.

  3. Multumesc din suflet, ma regasesc in povestea ta de viata si imi pare rau ca am ranit si ca am cauzat departarea.Incerc in fiecare zi sa ma iert si sa iert.Povestea ta mi-a raspuns la multe intrebari ale mele si see you siguranta invat multe de aici see you tine.Te imbratisez.

  4. Cand am deschis prima oara acest link mi-a aparut un formular unde trebuia sa ma inregistrez pt. a primi mai multe informatii pe mail (cred). Am inchis formularul, necompletandu-l, insa mi-a parut apoi extrem de rau. Mi-a ramas o fraza intiparita in minte: "De ce e importanta imaginatia" sau cam asa ceva si mi-as dori sa primesc cumva informatii pe aceasta tema. Multumesc!

  5. Eu personal mi-am vindecat ranile sufletului si trupului la cine ma gandeam rar sau de loc dumnezeu ,sa intamplat cu 11 ani in urma sint somer ,si dupa un an apare o oportunitate ,un job langa localitatea mea ,(cu toate ca gandul este in Italia unde o cunostinta de a mea imi promise un loc de munca in meseria mea care o aveam atunci mecanic utilaj greu) dar cum nu am primit nici o veste favorabila din Italia am aceptat jobul langa domiciliu meu salar frumos acasa recunosc atunci eu eream o persoana buna dar superficiala nu vedeam ce este in jurul meu credeam ca eu pot sa reusesc orice de la viata trecind peste reguli oneste ,dupa angajare in timpul programului de lucru aveam de montat o pisa grea de 300kg ,neatentie soarta ,greseala colegilor a mea ,a cazut piesa si ma lovit dupa multe peripetii in spital am ramas fara un picior ,culpa medicala cum se mai intimpla in romania ,dar am trecut peste clipa asta patronul ma ajutata mult am o proteza de coapsa care acum este ca-si piciorul meu ,dupa trei luni ma-m facut bine si am inceput jobul dar in alta meserie livrari agregate ,de la cheie ,ulei si vasilina la stilou in propiul meu birou ,dar ma-m tot gandit cine sint eu si ce rol am in viata asta puteam sa mor de ce si cum intrebari ,si am gasit raspunsul dumnezeu ,forta divina ,si am inceput sa merg la biserica ascultand sfinta liturghie ,am inceput usor usor sa inteleg ca viata merita traita indferent pe unde te duc cararile vieti tale pretuieste fiecare clipa ,nu trece pe drum fara sa deschizi ochi bucurate de acest dar ,ca da-ca deschizi inima si ochi mintii ai sa vezi totul de cea mai mica gaza ,natura ,oameni ,creatie rolul nostru pe pamant ,si frica de moarte nu o mai am acuma trecand prin moarte de la accident sau facut anul acesta 11 ani o sa spuneti cum nu ai frica de moarte ,?de moartea fizica nu ,dar de moartea sufletui da am frica ,de judecata pe ce plan spiritual ma va pune dumnezeu ,ce evolutie o sa am eu ,superioara sau ??? inferiora acuma sint pensionar tanar de 49 ani inv gr 2 acc iar „mottoul” meu este „de muncit poti sa muncesti toata viata dar de suflet sa ai grija ca si cum ai muri maine” deschideti-va inima iubitiva pe voi insiva ca sa puteti iubi chiar si dusmani ,la-sa in grija lui dumnezeu greselile capitale ,mi-am deschis sufletul catre voi si ma simt foarte bine ,intoarcetiva la izvoare la inceputuri si pornitii din nou intr-o lume mai buna si cinstita ,tineri au aceasta misiune grea dar nu imposibila

  6. Foarte frumos.Uneori mă gândesc la lucrurile negative pe care i le-aş spune tatălui meu,dar dacă ar fi în faţa mea l-aş îmbrăţişa şi atât.
    Te îmbrăţişez şi eu!

Leave a Response