close

Acum niște ani, pe vremea când lucram sub supervizare, o colegă simpatică m-a convins că am depresie. Una mică.

Ca să înțelegi de unde diagnosticul, să mă explic:

M-am despărțit de un tip. Am vorbit noi frumos și am ajuns la concluzia că e mai bine să ne vedem la ochi doar la cafele, vinuri și povești, căci pe alte planete nu ne prea întâlneam într-ale compatibilității.

Deci am mai băut un vin împreună, ne-am dat cadouri să avem amintire și am râs de ce-a fost rău și cât de proști suntem fiecare câteodată, pe rând și ferească sfântu, chiar și deodată.  Apoi am adormit îmbrățișați și împăcați cu decizia înțeleaptă.

A doua zi, după ce am rămas fiecare cu papucii lui, trezită singură am zis că omu mi-a fost drag și acum normal ar fi să plâng.

Exista o singură problemă: Nu-mi venea.

Și o problemă și mai mare era că mi-era dor de oleacă de dramă, așa că m-am străduit să scot din mine măcar o lacrimă, o bală, ceva!

Mi-am pus să ascult cele mai triste melodii de pe vremea aia. Doar că pe mine dintotdeauna mă înveseleau astea, că mă apucam să le cânt și se ducea naibii chefu de plâns dacă-mi gâdilam corzile vocale. Oi fi un fel de psihopată sau ceva.

Ca și o paranteză, într-o zi cântam de zor și cu un rânjet cât casa poporului o melodie tristă de la Scorpions. Și iubitul meu de atunci se uita fascinat la mine. La finalul piesei mi-a zis: Draga mea, tu înțelegi versurile?

Dar să revenim. Voiam să-mi manifest drama despărțirii deci. Cu tristețurile cântăcioase nu a mers, așa că am trecut la alea vesele. Că poate am noroc așa. Apoi m-am uitat la niște filme romantice. Dar erau de un penibil evident, așa că n-am reușit să vărs nici măcar un picur de apă din sticla din care beam, dapăi vreo lacrimă.

După o zi întreagă de tentative într-ale dramei, am ajuns la concluzia că degeaba mă screm, nu eram supărată.

Și am rămas în pacea mea.

Lunea, m-am dus la lucru, unde mă aștepta colega mea cu ochelarii pe nas și-un pix în mână, nerăbdătoare să-mi zică ce pot îmbunătății la modul meu de lucru.

Din vorbă în vorbă, în timp ce eu așezam niște dosare în bibliotecă, mă întreabă de N. actualul fost iubit pe care-l cunoștea și-i zic că ne-am despărțit, dar e ok, mă simt mai ok ca niciodată cu asta și oricum o să țin legătura cu el.

La auzul veștii, își pune ochelarii jos și mă învită să ocup un loc pe canapea.

  • ..nu e bine.
  • Poftim? Ce anume? Preferi să punem cărțile alea pe raftul de sus?
  • Nu, nu. Te-ai despărțit de N?
  • Da sunt bine. Serios. Nici supărată nu sunt, câtuși de puțin.
  • ..nu e bine. Ești în depresie
  • Ha? Nu sunt. Chiar am încercat să plâng ieri, de dragul artei. Da nu-mi vine dom`le, sunt împăcată.
  • Raluca, uită-te la mine!
  • ..
  • Ești într-o depresie. Mică.
  • Cum așa?
  • E normal să fii tristă după o pierdere….
  • O fi normal, da nu simt c-am pierdut. Ne-am distrat, zău. Am câștigat niște amintiri faine și-un prieten. Pe cuvânt că nu am nimic.
  • Hmmm
  • Serios, uită-te tu la mine! Am avut depresie, stiu cum e, zic. Iar asta nu e aia! Nici măcar o zgîrietura de depresie nu e, sunt foarte bine
  • Raluca, ești în negare.
  • Hmmm (deja mă îndoiam de mine). Crezi? De ce? Cum?
  • Pentru că nu e normal să nu-ți duci perioada de “doliu” după o despărțire. E firesc să te descarci. Nu poți să-ți negi așa ce simți.
  • Dar nu simt că neg nimic.
  • Du-te acasa! Ia-ți o pauză. Uite, o săptămână putem lua pauză. Ne vedem peste 7 zile și mai vorbim. Ai grijă de tine!

Mi-am strâns lucrurile și am plecat îmbufnată. Nu pentru că mă despărțisem de N, ci pentru că nu eram crezută că-s ok. Și pentru că deja mă îndoiam de mine, deci aproape că mă întrebasem “hmmm…Chiar sunt ok?”No! Așa-mi trebue dacă-mi place teatrul și drama, ia de-aici!

Am ajuns acasă și m-am culcat.

O săptămână nu am făcut altceva decât să dorm. N-am mâncat, nu m-am spălat, doar dormeam.

Într-o dimineață, în timp ce mă uitam pe pereți…evident cam supărată, mă gândeam la mine. Mă pot minți fascinant de bine și mă pot ascunde de mine în locuri unde nici dumnezo sfântu n-ar știi să caute. Dar recunosc ușor când îs pe marginea prăpastiei.

Iar în dimineața aia am simțit o urmă de ea…dar nu am simțit-o a mea.

Atunci m-am întrebat, cu așteptarea sinceră de a vedea doar adevărul:  “ești supărată că te-ai despărțit de N?” Nu, deloc, a fost răspunsul. Și mi-am simțit din nou inima împăcată.

Atunci…starea asta e pentru că….? De ce? Ce e cu tine?

Pentru că ….

Doamne Dumnezeule!!!!

Doamne! Am crezut-o!

Nu am nicio depresie! Da văd că-s în stare să fac una. Mică. Dacă mă las influențată!

M-am ridicat din pat, am făcut un duș și am fugit la lucru.

  • Știi, îi spun colegei mele. Am o idee.
  • Văd că te simți mai bine
  • Mă simt MI-NU-NAT! Și așa m-am simțit și săptămâna trecută.
  • Ce-ar fi dacă n-am mai spune oamenilor pe un ton așa de grav ce diagnostic au? Chiar și când îl au ăla, ce-ar fi să fim mai relaxați și să spunem pe un ton mai încrezător, orientându-i spre soluții?

Mă gândeam că dacă pot fi influențată de un ton grav a unei persoane pe care o admir oarecum….și să mă simt supărată doar pentru că mi s-a spus că așa e normal….când chiar sunt supărată, nu mă ajută nici atunci același ton grav și apăsat ca și când aș fi pe moarte.

  • Depresia e ca o moarte, zice colega
  • Oh, come on! Dar dacă e doar o adormire? Dacă nu e întotdeauna valabil să fie depresie la situații unde în mod normal oamenii suferă, neagă, fug, își smulg unghiile?
  • Văd că ai învățat ceva în perioada asta. E firesc să fii și furioasă.
  • Este, dar nu sunt furioasă pe N. și despărțirea noastră așa cum vrei să crezi. Sunt furioasă că îs proastă. Și influențabilă. Și-s furioasă că putem înfunda oamenii așa dacă privim prin ochelarii a ce știm și vrem noi, ca terapeuți.

Mi-am terminat orele de supervizare necesare, apoi am învățat să și tac. Să mă ascult mai mult. Să-mi dau crezare. Și să nu investesc pe nimeni cu putere, până nu mă asigur că nu are ochelarii de cal pe ochi și e cu adevărat înțelept.

Cu colega mea nu am mai vorbit, am înțeles că a plecat în străinătate.

Însă cu N am vorbit azi. De-asta mi-am adus aminte de povestea asta. Mi-e un om drag și-s recunoscătoare pentru sticlele de vin băute cu el și poveștile pline de haz pe care le aveam.

Acum sunt recunoscătoare chiar și pentru zilele alea șapte, în care m-am văzut ce ușor pot să cad într-o zonă care nu-mi aparține, dacă dau crezare unor cuvinte decuplate de realitate.

Așa am înțeles că trauma nu e experiența în sine, ci atitudinea cu privire la ea și comportamentele repetate care validează interpretarea experienței inițiale. Dar despre asta…data viitoare.

Și poate că înainte să te etichetezi singur sau să-ți lipești etichetele altora pe tine…ai răbdarea să te simți puțin în interiorul tău. Și să vezi ce e de făcut. Chestii banale poate, dar de bun simț. Fără gravitatea tonului care știe cum stă treaba, dar cu curiozitatea sufletului care vrea să descopere adevărul, fără să-și agraveze situația dacă e neplăcută, ci să caute soluții. Cu spatele drept.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm!

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response