Cum am învățat și am reușit să iert

written by Raluca Muresan on June 30, 2013 in Dezvoltare personală and Cunoaște-mă mai bine... printre „tablete” and Iubire/relații with 17 comments

Chains_____by_LadyInBlack

În articolul trecut îți spuneam de ce consider eu importantă iertarea și am dat o metodă ( mai sunt multe altele) pentru a-ți elibera mintea și inima din capcana asta. Îl poți citi aiciAstăzi, ți-am promis că îți voi spune cum mi-a fost predată mie lecția asta și cum am reușit să trec PRIN ea, învățând să iert și să mă iert, cu adevărat, apoi să merg mai departe. 

“Dacă ierţi, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare”- Lev Tolstoi

E citatul meu preferat pentru că ilustreză perfect percepția mea asupra acestui sentiment de…eliberare.

Spunem că suntem iubitori și capabili să iertăm, însă încercarea nu e atunci când trebuie să ierți că sora ți-a spart cana preferată. Nu există “asta pot ierta, aialaltă nu.” Ori ierți tot, ori nimic. Mai ales că, oamenii sunt perfecți așa cum sunt. Doar că ia ceva timp să ne dăm seama câtă nevoie avem de lecțiile lor, așa că numin asta iertare.

Îți voi scrie povestea mea, sperând că familia mea nu va intra tocmai acum să-mi citească site-ul cu nesaț pentru că nu aș vrea să sufere mai tare decât e cazul. Iar tu, sper să iei de aici ce ți se potrivește și să înțelegi că viața este minunată, liberă și plină de iubire, dar primul pas îl faci tu.

M-am crezut puternică și iubitoare peste măsură. Credeam cu tărie că viața e o poveste și ca în orice poveste, voi găsi personaje negative, însă întotdeauna binele va învinge și acolo va fi scris THE END-ul.

Nu erau convingeri rele astea, doar că atunci când te crezi puternic, iubitor și susții că există binele în orice, viața îți va trimite acele experiențe în care tu să-ți dovedești puterea, iubirea, binele. Cum altfel te-ar verifica? Cum aș fi cultivat aceste valori altfel, dacă nu prin opusul lor?

Eram departe de casa, de cei dragi și de mine însămi.

Întotdeauna m-au amuzat oamenii temători care nu ieșeau din casă după 10 seara și se uitau peste umăr la fiecare umbră, chiar dacă era umbra lor. Ai crede că dacă mergi cu o fustă scurtă și mișcări lascive la 2 noaptea prin oraș, nu scapi prea teafără din primele tufișuri.

Eu nu a trebuit să ies din casă noaptea. A fost suficient să ajung acasă la amiaz, mai repede decât iubitul meu de atunci. Și nici nu a trebuit să deschid ușa. Respectivul avea cheie.

Ai crede că e neapărat să primești amenințări de genul “dacă țipi te omor.” Nu, nu a amenințat, a lovit direct și nu la față. Am putut țipa din toți plămânii, dar nu mă auzise nimeni ( sau nu era acasa niciun vecin )și uitându-mă înspre geam, mi-am dat seama că îmi era frică să sar. Și știind ce urmează, oricât m-aș zbate eu, am vrut să cred că există un Dumnezeu. Nu vroiam neapărat să mă salveze. Ci să nu știu nimic. Să nu fiu conștientă și să nu-mi aduc aminte pe urmă nici măcar o atingere, palmă, cuvânt. Vroiam să fie întuneric.

Și beznă a fost. 

Da, am fost violată și m-am trezit undeva în baie, plină de sânge ( motiv pentru care trebuia urgent să ajung  la medic- acum înțelegi mai bine articolul Drumul pana la scopul meu ) și plângeam având impresia că mi se rupe inima, sufletul, carnea pe mine. Mă gândeam “ce fac acum? ce a fost nici nu mai contează, dar acum…ACUM, ce naiba fac? De unde încep, cum pornesc, spre ce direcție mă îndrept? cum? Ce fac exact acum? “

Mă gândisem la familia mea, la prietenii mei. Pe cine să sun? Mama s-ar fi lamentat și până la urmă ar fi trebuit să o liniștesc eu pe ea. Prietenii mei…îs adorabili și mă iubesc așa că…ce aș fi putut să le spun? Cum să-i liniștesc apoi și pe ei? spunându-le că măcar îs vie? Singura la care-mi fugea gândul și mi se rupea inima de dor, era sora mea. În caz de disperare sau fericire, panică sau bucurie, ne sunăm mereu. Atunci m-am gândit, ce să-i spun? Ar fi suferit de 3 mii de ori mai tare decât mine și fir-ar să fie, până și dacă aș fi vrut să o sun să împărtășesc cu ea o bucurie, nu aveam credit pe telefon.

Și atunci a mai rămas un singur om pe care să mă bazez și a cărui rațiune trebuie trezită urgent. Eu însămi. 

M-am ridicat de pe gresie, m-am spălat, am făcut curățenie, am gătit pentru că seara urma să ajungă iubitul meu, m-am machiat și o dată cu ruj, mi-am adus aminte să-mi pun și zâmbetul pe buze, cu tot cu povestea în minte că îs o proastă împiedicată și am căzut pe stradă, de acolo vântătăile de pe corp. Haha.

Păream veselă. La muncă îmi făceam treaba, cu oamenii glumeam și le ridicam moralul, cu iubitul meu mă străduiam să fiu naturală și aceeași, deși și-a dat seama că eram rece și distantă, dar era perfect. El bănuia să îl înșelam.

Când ieșeam de la lucru îmi era frică să merg acasă ( unde locuiam atunci adică ) așa că mă plimbam pe străzi și îmi plângeam nervii. Oricum, nimeni nu mă cunoștea și era perfect așa. Totul părea în ordine, însă îmi făceam planuri să mă sinucid. Nu, nu e cum vedeți în filme că personajul amenință la infinit. Nu vroiam amenințări și scrisori de adio, ci fapte.  Acela a fost începutul depresiei mele, când  nu mai vroiam să mă ridic din pat. Când supa de tăiței era imposibil de făcut și zâmbetul tot mai greu de mimat. Cum am trecut peste perioada asta citești în același articol, Drumul până la misiunea mea și Cum am găsit scopul mare al vieții mele.

forgiveness

În lupta de a mă ridica din stările și gândurile mele, am realizat cât de mult îl uram pe omul ăla. Când mă gândeam la el simțeam cum mi se strânge stomacul, cum mi se schimonosește fața de scârbă și cum mi-as fi tăiat semnul rămas ca și cicatrice pe corp. Îmi simțeam creierul fierbinte și inima rece, tremuram de nervi doar la gândul că l-aș putea revedea într-o zi și speram să-l pot înjungia cu mâinile mele dacă se întâmplă să dau ochii cu el.

Atunci mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, nu-mi făcea MIE bine ce simțeam. Mă îmbolnăvea la propriu și mă sorbea de energie o ură pe care nu o experimentasem până atunci. Neștiind ce altceva să fac, m-am gândit logic și am avut un dialog cu mine.

Tu Rali ( așa-mi zice familia și prietenii ), bun, îl vezi mâine pe stradă că îl calcă tirul. Moare în chinuri în fața ta.Te simți mai bine? Schimbă cu ceva lucrurile?  Moare frustrarea, supărarea, rana din inima ta?

NU.

Te preferi plină de ură și cu inima grea cât un tanc sau vrei să fii ca o pană de ușoară când te gândești la asta?

PANĂ

Există ceva ce el nu a putut atinge? ceva, ceva, orice?

DA. INTERIORUL MEU. Oricât m-ar fi rănit, lovit, atins, nu avea cum să intre în inima și sufletul meu. În CINE SUNT eu, chiar dacă habar n-aveam atunci cine eram.

După dialogul ăsta interior, am simțit cu toată puterea că vreau să iert. Nu aveam habar cum, când , cât timp va dura, câtă terapie voi face și cu cine. Dar un lucru mi-era clar. O voi face și voi învăța să iert cu adevărat și dacă se va întâmpla doar când îmi dau ultima suflare.

Și iar nu știam de unde să încep. Dar Dumnezeul meu care are umor, deși atunci nu vedeam unde e gluma,  care m-a ajutat să uit amănuntele, trebuia să știe, așa că mi-a rămas doar să mă rog. “Sa iert să iert să iert. Te rog Doamne, asta e tot ce vreau, să iert să iert să iert. Să-l înțeleg, să accept situația și dacă ar fi într-o zi să ne întâlnim pe stradă, să-l privesc cu dragoste și compasiune. Eventual chiar să-i mulțumesc pentru lecția învățată, oricare ar fi ea. “

Și așa s-a întâmplat.

Primul pas a fost să-mi imaginez că am capacitatea de a fii iubire și prin ochii aștia, să privesc dincolo de masca lui. Câte răni trebuie să se ascundă în el de a ajuns să facă asta? Care o fi educația lui? Ce suferințe are? Ce lecție mă învață despre mine?

Ce anume nu pot ierta la mine însămi?

La întrebarea asta am găsit greu răspuns, căci mă simțeam încă victimă și nu vedeam ce n-aș fi putut eu ierta la mine. Însă apoi am realizat. Erau două lucruri. Când am luat decizia să plec de-acasă cu omul iubit, nu am făcut-o din iubire. Am ales din frică, teama de a nu-l pierde. Locul meu nu era acolo. Nu a fost niciodată și am simțit asta. Știam și intuiam că trebuia să rămân acasă. Asta nu mi-o puteam ierta.

Și al doilea lucru…că n-am sărit pe geam atunci. Mă gândeam că poate aveam noroc și mă alegeam cu o mână ruptă doar.

Găsind lucrurile pe care nu le puteam ierta în raport cu mine, am început să lucrez pe asta, cu uneltele pe care le aveam atunci. Am căutat site-uri, cărți de psihologie și am înțeles din tot ce am citit că trebuie să caut o lecție, o parte pozitivă. Am înțeles că e alegerea mea. Pot să fiu plină de furie, sau să mă folosesc de experiență pentru a crește și a iubi și mai mult. Vroiam să fiu puternică și iubitoare? Ei, viața mi-a dat ocazia asta, cum să mă supăr? 

Care a fost lecția?

Orice ai alege, alege din toată inima ta. Ascultă-ți intuiția. Dacă alegi de frica de a nu pierde pe cineva, te pierzi pe tine. Dacă alegi din iubire și pierzi pe cineva, te câștigi pe tine. Ascultă ce spune vocea inimii tale. Ea știe în ce loc vrei să fii.

Apoi, orice greșeli ai face, nu știai atunci și nu aveai alte resurse mentale, emoționale, spirituale. Acum ce alegi să faci cu darurile din greșelile tale?

Asta a fost  o  parte din lecția mea. Inimă, intuiție, curaj.

Care a fost partea pozitivă?

După acea depresie, mi-am descoperit scopul meu, atunci s-au unit toate punctele din trecutul meu cu cele din prezent și vedeam clar că undeva în viitor vreau să ajut oamenii. Atunci și acolo a fost momentul în care am ales ce să fac cu experiența. Nu am vrut să o las să mă acrească. Știam că pot mai mult de atât și știam că avea să mă îndulcească pentru că eu am ales asta.

Și toate astea m-au adus aici…

forgiveness (1)

Am trecut prin multe etape, cu multe cărți am adormit pe piept și multe foi au fost umplute cu toate gândurile și analiza interioară din acea perioadă. Multă muzică, multă muncă cu mine, cu gândurile, emoțiile și la scopul vieții mele.

Însă cert este că într-o dimineață, m-am trezit ușoară. Exact cum am vrut. Precum o pană.

Și gândindu-mă la experiență, am zâmbit pentru prima dată din toată inima și cu toată deschiderea. Mă gândeam la el cu toate iubirea și compasiunea și dacă l-aș fi văzut atunci, l-aș fi îmbrățișat cu atâta căldură câtă puteam oferi.

Dacă nu era asta, eu nu-mi descopeream scopul și bâjbâiam printre traduceri. Dacă nu era asta, eu nu învățam ce e iertarea. Dacă nu era asta, eu nu înțelegeam cum vreau să simt iubirea și că locul meu, era în cu totul altă parte. Dacă nu era cicatricea de pe corp, nu m-aș fi iubit atât de mult și n-aș fi apreciat valoarea asta. Dacă nu se întâmpla așa, nu mai ajungeam o pană dornică să zboare o dată cu viața. Cu încredere. Cu iubire. Cu entuziasm. ( Apropo, entuziasm în greacă înseamnă Dumnezeu din interior )

Modalitatea perfectă

Câțiva prieteni cărora le-am povestit întâmplarea, au spus că e absurd, pentru că puteam să învăț toate astea și altfel. Da, normal că puteam. Dar am învățat altfel? Viața mi-a bătut la ușă de mii de ori înainte. Am văzut ceva? Inima mi-a tresărit de sute de ori cu gândul la scopul meu, dar am făcut ceva? Nu.  Dacă era o altă modalitate să-mi învăț lecțiile astea și să mă descopăr, aș fi avut parte de aia. Dar asta a fost cea mai potrivită. Universul are o ordine perfectă, trebuie doar să o vezi.

Am mers și la psihologi, am făcut terapie,  pentru că vroiam din tot sufletul să fiu vindecată pe deplin și să găsesc și alte răni, pentru ca atunci când voi păși pe drumul meu, să fiu plină de iubire, nu de frustrări. Să aleg acea facultate pentru a învăța să ajut, nu să mă vindec eu. Trebuia să fiu deja vindecată și de acolo să absorb informații. Vroiam să ajung la ziua în care voi absolvi facultatea, plină și deschisă spre oameni. Vroiam să învăț de la mentorii mei și să mă intereseze cu adevărat omul din fața mea. Și așa a fost.

Așa am ajuns eu aici. Și a fost un drum minunat și nu-l regret nici măcar o secundă. Sunt recunoscătoare. Pentru că m-a adus aici, la voi.

Dacă ar fi să ții minte ceva din povestea mea, este că tu alegi! Poți să te acrești. Ai și varianta asta. Poți să urăști, poți să îți închizi inima după experiențele cele mai tulburătoare. Poți și ai dreptul să faci ce vrei tu. Însă la fel de bine, poți să înveți, să crești, să devii cea mai bună formă și variantă a ta. Poți să-ți păstrezi inima deschisă și să o vindeci acolo unde sângerează. Poți și ai atât de multe de dăruit…e păcat să mergi la drum cu inima grea și plină de ură. Meriți și poți ceva mai bun și mult mai mult de atât.

(later edit:  pentru că am primit multe mesaje de îngrijorare, menționez, de data asta mai clar, că omul nu a scăpat așa cum credeți voi. Am spus că-mi doream să mă întâlnesc cu el pe stradă și să-l privesc cu iubire și așa s-a întâmplat. Da, s-a întâmplat, doar că nu pe stradă. Nu am rămas niciunul fără lecția plătită și viața are o ironie fină. Luați ce-i bun din povestea mea și lăsați panica deoparte. Noi atragem experiențele de care avem nevoie, fie că ne dăm seama sau nu. )

A iubi înseamnă să iubeşti ce e de neiubit. A ierta înseamnă să ierţi ce e de neiertat. A crede înseamnă să crezi ce e de necrezut. A spera înseamnă să speri când totul pare fără speranţă- G.K. Chesterton

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm.