close
no thumb

552863_10151527515128670_1629036943_n   Iarna trecută, am văzut un anunţ că va fi un maraton în Cluj. Plină de emoţii, am decis să mă înscriu la un semi (adică 21 km), însă Adrian Soare -îi poţi citi blogul aici, zicea că mă pot înscrie la cursa de 42 de km, că am timp suficient să mă antrenez.

M-a speriat atât de tare doar gândul că voi alerga 42 de km, încât cu frica în stomac, m-am înscris la concurs şi am făcut planul de antrenament.

Cum m-am pregătit

Am ignorat toate sfaturile şi planurile de antrenament  în prima săptămână şi am alergat din prima mai mult decât era recomandat. Mi-am sucit piciorul şi asta m-a ţinut departe de sport mai mult de 2 săptămâni. Atunci am înţeles că am nevoie de exerciţii de încălzire, adidaşi potriviţi şi dacă mă încăpăţânez aşa din prima, voi reuşi cel mult să-mi rup picioarele, din cauza prostiilor mele.

Prima lecţie a fost răbdarea şi detaşarea. Eram atât de concentrată pe rezultat, pe ce îmi doresc, încât am uitat să mă bucur de fiecare kilometru în plus, de relaxarea sau chiar durerea din timpul alergării şi de senzaţia de bine de după.

M-am antrenat 4 luni şi mă bucuram cu fiecare limită depăşită. Am început cu 4, 5 km, apoi am tot mărit distanţa până in luna martie când am alergat 32 de km şi mă simţeam tot mai pregătită pentru concurs.

La început eram entuziasmată şi abia aşteptam seara să ies la alergare, apoi, au urmat tot mai multe curse când nu aveam chef sau îmi venea în minte să o las pe mâine. Moment în care mă încălţam şi plângând ca un copil răsfăţat care nu vrea să facă sport, ieşeam afară.

Am alergat pe ninsoare, în zăpadă(noroc că nu a nins mult anul ăsta), pe ploaie, în frig şi de fiecare dată când începeam să alerg  mă gândeam de ce fac asta, în loc să stau la căldură să mă uit la un film. Răspunsul era de fiecare dată acelaşi. DRUMUL. Iubesc călătoria, drumul, paşii. Iar acum, aveam ocazia să alerg pe el şi să pot face o analogie între maraton şi viaţă, să-mi cunosc limitele, gândurile ascunse şi să mă disciplinez.

Cu o zi înainte de maraton, aveam atâtea gânduri că mi se făcea rău cu fiecare oră ce trecea. Dacă nu-l termin? Dacă nu sunt pregătită? Dacă mi se face rău acolo? Dacă mor? Dacă e o ambiţie prea mare pentru un om care până acum a urât din tot sufletul sportul?42 de km? Nu e ceva imposibil? Poate, dar asta vroiam să văd eu.

Ziua maratonului

P1060856  Am ajuns la locul de pornire la ora 8 dimineaţa, am cunoscut câţiva oameni, m-am agitat plină de emoţii, iar cu 15 minute înainte să se dea start-ul a ajuns sora mea şi o prietenă, hotărâte să mă susţină.

Ora 9:15. După intonarea imnului, s-a auzit 5…4…3…2…1…START! A fost o atmosferă superbă, cu mulţimea de alergători pe care-i vedeam în faţă, spectatori care aplaudau, iar muzica şi entuziasmul primului meu maraton, mi-au şters din minte complet că mi-am propus să încep în ritmul meu, pentru a nu obosi prea devreme. Aşa că am început cu viteză, apoi am povestit cu o franţuzoaică, lângă care am şi alergat primii 10 km. Eram fericită, râdeam şi aveam senzaţia că aş putea să alerg chiar şi mai tare. Prima greşeală. Viteza.

După doar 12 km…

După aproximativ 12 km m-a luat o durere de şold şi aveam impresia că piciorul drept va crăpa. Abia atunci mi-am dat seama că nu mi-am făcut serios încălzirea şi am alergat mult prea repede de la început şi deja aveam nevoie de un baton energizant şi o tonă de apă. Eram dezamăgită de mine, că am auzit de atâtea ori de la alţii că trebuie să păstrez ritmul meu şi totuşi, pe moment am uitat toate sfaturile. Următorii kilometrii au fost cu dureri la fiecare pas şi uitându-mă la ceas, mi-am dat seama că am pierdut 30 de minute şi eram abia la început. Atunci m-am gândit pentru prima dată că s-ar putea să nu reuşesc. Cu muzica în urechi, am mărit din nou puţin viteza, cât să termin şi tura a doua şi vedeam cum mă depăşeau acum unii alergătorii ce erau în spate.  A doua greşeală. Măsuram turele de alergare(4 în total), în loc să-mi iau distanţe scurte ca reper. La km 18 plângeam în timp ce continuam să alerg şi mă întrebam de ce am ales eu să mă chinui, când puteam sta cu o carte în mână? De ce n-am ales varianta de 21 km că atunci îl terminam sigur.Nici nu terminasem jumătate din maraton şi deja aveam crampe şi îmi tremurau picioarele. Apoi a venit gândul chinuitor DACĂ NU TERMIN? Dacă mă întorc acasă fără medalie?

Am ajuns la 21 de kilometri, spectatorii aplaudau şi cei care au participat la semi-maraton deja îşi primiseră medaliile. M-am uitat iar la ceas, speriată că am pierdut prea mult timp. Începând tura a treia, m-am gândit că dacă o ţin tot aşa nu voi termina concursul în timpul stabilit de organizatori. M-am gândit să renunţ, să mă opresc la primul bar şi să le chem pe fete acolo, să opresc chinul de a-mi simţi fiecare parte din corp chinuită şi să scriu aici pe site că am încercat, dar nu am reuşit. Apoi, în playlistul de la mp3 player a urmat melodia lui Eminem-Till I collapse. Fără să-mi dau seama am mărit din nou viteza şi am început să râd. Şi atunci mi-am dat seama. DRUMUL. ALERGAREA. VIAŢA. Nu e uşor. Nici nu trebuie să fie uşor. Întrebarea e…continui, chiar dacă te târăşti până la final? Sau renunţi?

HAI CĂ POŢI!

Apoi mi-am amintit de sora şi prietena mea, care mă aşteptau încrezătoare la final şi vorbisem la telefon şi cu o altă prietenă de suflet şi spunea că va fi şi ea acolo, când voi ieşi cu medalia. Ele credeau în mine şi mă aşteptau nerăbdătoare. Pe mine ce limite mă opreau? Fizice? Sau gândurile mele? Din momentul ăla ştiam că nu mă mai opreşte nimic. Nicio durere, nicio limită, nici măcar un leşin. Am mai mărit viteza şi aşteptam următoarea staţie unde se dădea apă. Am luat paharul din fugă, jumătate l-am băut, jumătate l-am turnat în cap. Mă mai uitam după fete, credeam ca le văd pe traseu, dar nu am zărit decât oamenii care aplaudau şi strigau HAI CĂ POŢI!

A început să mă doară îngrozitor abdomenul şi am simţit că mi se inmoaie picioarele. Am scos din borseta mea un isotonic si am băut jumătate, restul mi l-am aruncat pe faţă, nemaiputând de cald. Pe la km 28 am vrut să mă opresc şi să merg puţin pentru că nu exista bucată din mine ce să nu simt că se rupe. Când m-am oprit mi-am dat seama că e mult mai rău aşa şi pornesc apoi şi mai greu, aşa că am continuat să alerg. Aşa am terminat a treia tură. Mai aveam una. Doar aproximativ 10 km mă ţineau departe de medalie şi de reîntâlnirea cu fetele.

Drumul spre finish

De data asta am alergat furioasă, fericită, hotărâtă, disperată, toate în acelaşi timp. Eram decisă să termin cât mai repede. Am avut noroc cu spectatorii care aplaudau şi spuneau „HAI HAI! SE POATE! MAI AI UN PIC!” şi aşa era. Mai aveam atât de puţin… Din cauza vitezei simţeam că mi se taie respiraţia, da am preferat să inspir adânc şi să expir, aşa cum puteam, decât să încetinesc. Cu fiecare pas, aveam impresia că se rup oasele în mine. Mă dureau tălpile, picioarele, şoldul cu care am avut de furcă de la început, abdomentul, tot. A început să mă enerveze şi muzica din urechi, aşa că mi-am scos căştile şi am continuat să alerg doar în bătaia uşoară a vântului şi un ciripit de păsărele care mi se părea sublim.

Am fost prezentă la natură, cu vântul ce mă răcorea,  la durerea mea, la gândurile ce-mi traversau mintea şi-mi spuneau să renunţ chiar şi când mai aveam câţiva km. Am fost atentă la ce simt. Mă simţeam incredibil de fericită. Deşi aveam impresia că mă voi dezmembra dacă mai alerg, eram fericită că mă dor toate, că n-am renunţat, că am luat viteză pe final şi le spuneam picioarelor mele că le iubesc şi să mai aibă un pic de răbdare.

La 41 de km am început să râd, gândindu-mă cât de puţin mai am…ce drum greu…ce drum superb. M-am gândit a mia oară la întrebarea atâtor prieteni „De ce faci asta? De ce alergi?” Chiar să fie doar analogia cu viaţa? Ei bine…nu. Nu există o explicaţie logică pentru care alerg. Nu pot explica în cuvinte asta, trebuie să o simţi. Însă cert e că de când alerg mă simt extraordinar de aproape de mine însămi. De gândurile, limitele şi emoţiile mele. Şi da. Majoritatea limitelor nu sunt fzice, ci mentale. Când mă durea tot corpul nu mă speria durerea, ci mintea care-mi spunea că e riscant, că oricum nu reuşesc, că sunt obosită, că nu mai are rost.

Mai aveam câteva sute de metri până la finish şi am început să merg la pas, până când mi-a spus un bărbat de pe drum „Hai, foarte puţin mai ai, aleargă înspre sosire.” Şi avea dreptate omul, ce mai  însemnau câteva sute de metri? Am alergat fericită înspre linia de final, iar când am trecut de ea, s-a apropiat de mine o femeie care mi-a pus medalia la gât, moment în care am început să plâng în voie de bucurie.

Mă tot uitam după fete şi nu le vedeam, aşa că am sunat-o pe soră-mea. Mă aşteptau afară că nu ştiau când termin şi n-am mai răspuns la telefon.  Am fugit la ele şi ne-am făcut câteva poze, după care am luat-o la pas spre casă. Euforică, obosită şi extraordinar de mulţumită de mine şi de VIAŢĂ.

P1060887

P1060890     P1060912

Acum cred că nu ai cum să fii suficient de pregătit pentru un maraton. Indiferent de lunile în care te-ai pregătit, în timpul concursului pot apărea alte limite, dureri în alte părţi ale corpului, alte gânduri. Însă e extrem de important să-ţi îmblânzeşti mintea şi să continui. Orice ar fi.

A fost cea mai grea experienţă de până acum, dar şi cea mai frumoasă. Au meritat lunile de antrenament, a meritat entuziasmul de la începutul concursului, durerea, gândurile, lacrimile, bucuria, încrederea, frustrarea, nervii, fericirea, tot. În 4 ore jumătate am trecut prin toate emoţiile astea şi altele, însă am trăit încă o dată pe pielea mea, că SE POATE! Orice-ţi doreşti ! Nu contează ce intervine, cât de tare te doare, de câte ori îţi vine să te opreşti şi să renunţi. Contează să ştii unde vrei să ajungi, să te bucuri pe cât posibil de drum, să fii prezent şi să nu te dai bătut până la SOSIRE.

Data viitoare îţi voi spune analogia între maraton şi viaţă şi cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat de la acest concurs şi care se pot aplica la orice.

Până atunci, îţi mulţumesc că ai fost cu mine, chiar şi cu gândul. Şi pentru tine am continuat să alerg.

Te îmbrăţişez cu dragoste şi entuziasm

P.S. Pe 26 aprilie voi fi în Bucureşti. Mai multe detalii aici

 

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

12 Comments

Leave a Response