close
Dezvoltare personală

La fel de gravă precum minciuna…e tăcerea

Nimic nu mă întristează mai tare decât cuvintele “Șșșt! Să nu știe lumea” Sau „Nu mai zi la nimeni, să nu ne creadă fraieri” și alte formulări, dar aceeași idee care tradusă sună așa: Hai să fim uniți în ipocrizia asta, să creadă lumea că suntem tari și fericiți și ce fac/pățesc ei…e treaba lor!

Căci niciodată n-am auzit aceste cuvinte în contexte potrivite, unde tăcerea ar putea să salveze o viață și o minciună să fie folosită din motivația corectă. Există și situații din astea, dar atunci nu se folosesc frazele amintite mai sus.

Dar să încep cu începutul:

Numesc agresor în acest context orice om care se folosește de puterea lui pentru a face rău unui om fără putere, dependent. Rău fizic sau psihic. Conștient sau inconștient.

Aproape pe toți ne revoltă când auzim de cazuri de agresiune, furt, viol, crimă.

Ne revoltă și arătăm cu degetul agresorul, în timp ce ne credem mai buni decât el.

Unii spun că nu mint. Niciodată.

Unii nu se cred în stare să fure

Alții nu se cred în stare să-și bată nevasta

Sau susținem că niciodată nu am putea omorî pe cineva

Ori te gândești repede că n-ai putea obliga pe nimeni la sex, când persoana respectivă nu te dorește.

Și în timp ce fiecare dintre noi își ține discursul corectitudinii în cap și ne revoltăm pe indivizii care fac lucruri pe care le considerăm sub principiile noastre, exact în acel moment suntem mai răi decât ei.

Pentru că:

  1. Ne concentrăm prea mult pe furie și plată (răzbunare), în loc să contribuim la o lume mai echilibrată (dacă avem resurse)
  2. Evităm să ne luăm privirea de la agresor și să ne privim pe noi înșine, acolo unde nu ne-am place să ne vedem. Adică exact la agresiunile, răutățile și greșelile noastre.
  3. Pentru că principiile noastre sunt doar o imagine care vrea să impresioneze lumea, când devenim ținta unor răutăți (de la mic la mare) alegem tăcerea. Înghiți în sec, te enervezi și blestemi agresorul, hoțul sau cine ce ți-a făcut, apoi taci. Să nu știe lumea.

Și toate astea sunt mai grave pentru că se presupune că suntem conștienți de gravitatea anumitor situații, pentru că ne revoltă și pentru că mai și verbalizăm ce buni suntem și cum n-am răni nicio muscă.

Care e scopul

Referitor la punctul 1, oricând am scris despre o întîmplare nefericită care avea în poveste și un agresor am specificat cel puțin de două ori care este scopul scrierii și anume:

să ne îndreptăm atenția și la greșelile noastre și cum contribuim noi la asemenea experiențe de viață (chiar și a altora, oameni ca și noi).

Pentru că de prea mult timp deja…ne concentrăm doar pe ce nu merge, pe ce greșeli mai fac alții, ce orori sunt în lume…însă fără să construim altceva, fiecare după puterile lui.

Dar nu este întâmplător acest comportament, ne convine, căci astfel nu suntem nevoiți să ne vedem cum suntem de fapt, dincolo de declarațiile noastre.

Nu ne privim propriile agresivități

  • Dacă susții că n-ai putea niciodată să-ți bați nevasta cu o bâtă de fier, dar te controlează gelozia, iar tu o controlezi pe ea (soție)…arsura fierului cu care-i lovești tu sufletul de femeie…e la fel de mare și gravă.
  • Dacă te revoltă criminalii, dar tu nu-ți poți imagina viața fără soția/soțul/iubitul/iubita ta și manipulezi sau exploatezi slăbiciunile lui/ei, faci o crimă la fel de gravă, atâta că nu e pedepsită de lege. Că omori dreptul unei ființe umane la libertate (de simțire, alegere, etc) și implicit în timp…omori sensibilitatea și sensul de a fi viu.
  • Ne enervează atât de tare orice caz de viol și-l tratăm cu maximă seriozitate (a se citi judecată, milă, furie…și atât), însă violăm nu doar intimitatea partenerilor noștri, ci forțăm prin felurite tehnici chiar și exprimarea unui cuvinte sau fapte pe care ei nu le-ar face dacă n-ar fi dependenți sau confuzi.

Deci majoritatea (ne)mințim, abuzăm, violăm și ucidem. Părți din noi și din ceilalți.

Nu vrem să considerăm asta atât de grav și ne putem ascunde de părțile astea, prefăcându-ne că nu există…pentru că nu se văd.

Dacă-ți tai capu` cu toporul, clar se vede

Dacă-ți omor visele, demnitatea și libertatea…nu se vede nimic în exterior. Cel puțin…încă mai miști.

Și nu se vede imediat, însă după o vreme se poate sesiza și în afară…când omul e mort demult pe dinăuntru.

Suntem ca și copiii ăia care-și pun mâinile la ochi și cred că dacă ei nu te mai văd…nu sunt văzuți.

Tocmai pentru că fugim de partea asta din noi și refuzăm să ne abordăm propriile noastre agresiuni (mărunte sau mari), apare și vorba „Să nu știe nimeni”, cuvinte care din punctul meu de vedere contribuie chiar la faptele grave și crimele pe care le acuzăm.

Să nu știe nimeni cât suntem de fraieri pentru că vrem ca oamenii să știe că suntem buni, tari, frumoși, fericiți.

Suntem fiecare într-o competiție unde afișăm vieți perfecte sau în cazul celor care dramatizează, competiția se rezumă la cine are o viață mai mizerabilă și e special pentru asta.

Asta e cea mai mare coaliție în ipocrizie și perversitate: tăcerea.

Pentru că toată lumea tace.

Când vezi greșeala cuiva, când ești furat, când ești abuzat, când vezi o nedreptate, când te bate bărbatul…taci.

Dintre cei abuzați care aleg să tacă, unii sunt ori în situații foarte foarte grave, ori sunt naivi și condiționați social să tacă. Nu la ei fac referire acum, căci unii ajung într-un punct în care tăcerea este o chestiune de supraviețuire și trebuie să fie foarte atenți când și cui își deschid gura.

Mă refer însă la cei care au resurse și pot să vorbească, însă aleg să nu o facă pentru că le-ar afecta diverse interese.

De exemplu le-ar distruge o imagine de sine de om cu o viață exemplară. Sau ar trebui să recunoască niște greșeli proprii și să se simtă responsabili pentru alți oameni, să nu repete aceleași greșeli.

Și la fel de gravă precum minciuna…e tăcerea

  • Tăcerea prin care vrem să minimalizăm gravitatea geloziei (când luăm decizia din ea, nu când o simți da îți vezi de treabă) și ce anume produce în lume controlul unei ființe umane.
  • Tăcerea cu care promovăm povești de iubire și hrănim iluziile oamenilor, în loc să spunem adevăratele povești. Alea care nu le-ar conveni, n-ar produce nici bani la început poate…dar n-ar hrăni niște iluzii care duc la agresiuni cum nici nu vă puteți imagina…
  • Tăcerea cu care oamenii mor încet în relații de cuplu care-i consumă, în timp ce-și pun poze împreună pe fb ca să strârnească măcar invidia
  • Tăcerea cu care profităm de ceilalți, adesea chiar cei care ne oferă foarte mult.
  • Tăcerea cu care îndemnăm la povești de succes și independență, deși vedem clar cât de sterpe sunt astea, în lipsa unor oameni vii în viața noastră și a unor relații de calitate.

Drept să vă zic, tăcerea mi se pare chiar mai gravă decât minciuna. Pentru că menține iluzii și contribuie la o lume în care se tace, în timp ce totul putrezește-n noi și-n jur. Deaia tăcerea mi se pare mai perversă.

Apropo de asta, am primit un comentariu fain pe Facebook, care rezumă perfect ce vreau eu să spun:

„Foarte fain spus   
Cumva parcă acum are sens fraza aia, „Somnul rațiunii naște monștri”. Si o…DA, cunosc prea bine din exemplul meu faza cu mai bine să nu zicem, să nu ne facem de râs (ani de zile am păstrat pe umeri o povară inexistentă, dar foarte grea, doar din cauza că nu vroiam ca lumea să mă creadă prost) . E ca și cand ai fi bolnav de ceva grav și în loc să te tratezi, preferi să îți iei haine curate, ca în felul ăsta lumea o să creadă că ești sănatos, chiar daca tu mori câte un pic cu fiecare moment în care te prefaci.” – Manu

Și că tot veni vorba despre tăcere…am pățit de multe ori să postez pe facebook mărturisiri grele de-ale clienților mei și să fiu acuzată de lipsă de profesionalism și etică de aceia pentru care nu este convenabil să se vorbească despre asemenea lucruri (adevărate, de altfel). Mulți mă întrebau dacă clienta X…știe că am postat pe facebook povestea X.

Bineînțeles că nu postez nimic fără acordul persoanelor implicate, însă interesant este că dacă postez un text simpluț sau fericit sau ceva mai flower power…nimeni nu mă întreabă dacă am acordul persoanei. Însă când nu accept să se mai mintă și întrețină iluzii pe niște subiecte și vorbesc despre ele, cei deranjați în interesele lor conștiente sau inconștiente…sar ca arși și-mi vorbesc de profesionalism, etică, confidențialitate și alte noțiuni de care se folosesc.

Mă preocupă tăcerea asta pentru că lucrez cu niște cazuri de abuzuri (psihice și fizice) și dezechilibre interioare cum rar ați auzit și întâlnit. Sau am întâlnit toți, dar s-au închis ochii și am tăcut.

Prin tăcerile astea mărunte…lăsăm oamenii să meargă spre măcelărie sufletească.

Unii naivi, alții confuzi, alții încăpățânați. Dar nimeni nu le-a spus încotro se îndreaptă și ce fac.

Mă simt responsabilă pentru situațiile dificile, așa că atât cât pot, mă implic. Și nu tac. Nu vreau să tac. Pentru că dacă există undeva un om care mai suflă și speră, vreau să știe că nu e singur și nebun în lumea asta.

De aceea când îți prezint cazuri ale clienților mei, situații dificile din viața mea, orice contexte unde există și un agresor…te rog fii atent la ce este dincolo de abuz și agresor. Și anume:

unde contribuim noi la situațiile astea și cum putem face o lume puțin mai bună?

Nu să schimbăm toată planeta, că nu suntem sfinți și nici nu putem. Ci să (ne) vedem și să schimbăm ceva acolo unde ne trăim viețile. Să fim mai atenți la un om aproapiat de noi și deja e un început.

 

Replici din filmul The book of Henry, pe care-l recomand

  • Violența nu e cel mai rău lucru din lume.
  • Dar care e?
  • Apatia
Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response