close
Dezvoltare personală

Nemulțumirea în fața vieții…exprimată prin emoții pozitive

Avem așa un fel de a apuca cu ambele mâini și cu dinții încleștați ce ne dăruiește viața…ca și când ni se cuvine. Și nu mă refer la a primi ce ți se dă, ci la a smulge din rădăcină, în loc să culegi doar fructul, recunoscător.

Și că tot veni vorba de recunoștință…

și conceptul ăsta este folosit excesiv de diverse persoane, cursuri, etc în care ni se spune să facem liste cu motive de recunoștință, să mulțumim oamenilor, să îmbrățișăm cu gratitudine…

Și nu ne oprim aici. Ci continuăm prin a afla că dacă ești recunoscător, viața îți va da mai multe motive să ai această stare.

Astfel, folosim o imitație a recunoștinței (una forțată, indusă) ca o bancnotă cu care vrem să ne cumpărăm ceva (stare de bine, rezultate, motive de mulțumire, etc). Adică vrem să păcălim viața.

Recunoștința nu poate însă să fie indusă și băgată forțat în sufletul tău, ca să obții tu ceva.

Ea este o consecință a înțelegerii faptului că nimic nu ți se cuvine, iar atunci, orice primești e bine-venit. Este o consecință a unei colaborări cu viața și a unei atenții în tine și-n afară, a unor lucruri bine făcute la vremea lor poate.

Iar acolo unde există o recunoștință autentică, nu e și nevoia compulsivă de a fi exprimată.

Dacă ești recunoscător față de viață…recunoștința ta se vede din grija pe care o ai față de resursele tale (sănătate, bani, pământul pe care locuiești, relații, etc).

Nu e nevoie să faci o listă, ci poate fi suficient să inspiri profund și să rămâi așezat în tine. Nu folosești starea asta ca monedă de schimb pentru a primi mai mult, ci îți dai seama că oricum ai mult mai mult decât poate ai merita.

Recunoștința te face mai responsabil. Și de ceea ce se întâmplă cu tine și-n tine și de ceea ce dai și faci în jurul tău.

Dacă ești recunoscător unui om din viața ta…recunoștința ta se va vedea din starea de bine pe care o ai în prezența lui și grija pe care o ai vizavi de nevoile lui.

Nu e nevoie să-i spui obsesiv cât de recunoscător ești că te-a ajutat sau că este în viața ta, căci mulțumirea asta se va vedea și simți din starea ta de echilibru, respectul pentru ce ți se oferă și ce nu.

Și-n cazul ăsta, dacă recunoștința există, nu te umflă în pene și nu poți face declarații pentru a primi mai mult, ci te îndeamnă la responsabilitate (în viața ta, a lui și a da mai departe altora) și o liniște așezată în tine.

Desigur că poți să mulțumești unui om și să fii sincer în intențiile tale, însă asta se întâmplă de câteva ori, relaxat, apoi îți vezi de viața ta, de unde se va simți că înseamnă ceva pentru tine.

Dar nu ne putem abține să stăm așezați în noi

Așa că și în cazul în care suntem într-adevăr recunoscători pentru ceva/cineva…peste starea asta mai adăugăm. Multe. Proiecții de tot felul, niște superioritate crezând că dacă am primit…îs tare că știe viața de ce-mi dă, povești entuziaste și emoții grămadă care să amplifice starea inițială.

Exaltările astea pe care ni le scuzăm sub forma „Dar sunt bucuros”, „simt că trăiesc”, „m-am entuziasmat, da e fain” n-au nicio treabă cu bucuria, viața sau frumusețea, căci chiar în momentul când nu pot sta în starea inițială fără atâta imaginație…m-am decuplat de viață.

Tot mai des în ultima vreme, am impresia că emoțiile pozitive și entuziasmele cu care îmbrăcăm fapte, evenimente, stări și oameni…sunt un soi de nemulțumire în fața vieții.

Ca și când ce-mi dă viața nu e suficient și starea inițială mai potolită nu mi-e destul. Că prea e liniștită, vrem extaz.

Iar viața, ca să ne avertizeze că suntem pe câmpii și suflăm, da nu mai suntem vii…ne dă o senzație fină de epuizare. Uneori o simți. Alteori, e îngropată sub gălăgia emoțiilor. Nici asta n-o băgăm în seamă și după un pui de somn, revenim la aceleași obiceiuri în care tot adăugăm interpretări zgomotoase…peste fapte, stări și oameni.

Și pentru că ne-am dus la extrem cu exaltările, se echilibrează un pic balanța…prin emoții negative. Când nu ne convine ce vedem, când interpretăm iar stări, evenimente și oameni, doar că în sens negativ de data asta.

Iar acum nu mai vrei să adaugi emoții. Vrei să le scoți. Să scapi de ele, că nu-ți mai plac astea.

Este ca și când vezi o floare frumoasă, mai deosebită pe un câmp. Și ai o stare faină privind-o. Apoi te repezi la ea entuziasmat și o smulgi din pământ, adăugând emoții de genul „e cea mai frumoasă floare și eu am găsit-o! care erau șansele să fie exact pe câmpul ăsta? Ce divin miroase, e floarea mea norocoasă, etc” Și-ți crești starea de exaltare, căci nu ți-era destul ce simțeai la început.

Apoi se ofilește și pentru că nu-ți place moartea și pierderea, de emoțiile astea vrei să scapi. Însă fără să recunoști că exact exaltarea și graba inițială pe care nu ai vrut s-o vezi că doar te simțeai bine…te-a adus la ofilirea de acum.

Ca să dau alt exemplu, poate mai relevant de data asta:

Eram în Anglia și uitându-mă pe geam, am văzut pentru prima dată două curcubee, unul lângă altul. Erau clare și colorate. În primă instanță am simțit plăcere, drag, bine. Stări așezate care-mi aduceau un zâmbet și atât.

Apoi, în timp ce căutam aparatul foto ca să fac poză, să-mi rămână amintire, am început să-mi spun povești. Că e un semn, că ce faină-i natura, că minunatul curcubeu e acolo special pentru mine (da, fix pentru mine era) și tot felul de inepții care mi-au crescut intensitatea stării inițiale. Și până mi-am zis eu poveștile și am găsit aparatul foto…curcubeul dublu dispăruse.

De fapt, aici nu era recunoștință sau admirație a unui fenomen frumos. Era nemulțumirea de o stare prea pașnică, în timp ce eu credeam că e despre mine și îmi doream mai mult.

Practic, când te bagi în mintea ta și te decuplezi de la realitate, pierzi foarte mult doar pentru că ți-ai dorit mai mult.

Și totuși, nicicând nu o să vezi oamenii că sar mai tare la gâtul tău decât atunci când vrei să le potolești emoțiile pozitive. Pentru că le arăți imaginația lor și prin potolirea exaltării, îi aduci cu privirea spre adevăr. Care poate să fie senin și fain. Însă e mai așezat. Și le pare plictisitor, așa că își apără povestea.

Bineînțeles că sunt situații când ne bucurăm și sărim într-un picior, când mai și proiectăm pe oameni și fapte de viață…situații când ar fi absurd să mă ascund de imaginație sau să mă prefac potolit, când de fapt sunt entuziasmat. Nu-mi luați prea în serios tonul grav și fiți atenți și la alte contexte, mai ales că sunt multe părți și nuanțe care cu siguranță nu le văd și nu le știu.

Eu în articol vorbesc strict de situațiile când datorită faptului că ne ascundem de noi înșine și fugim de realitate, ne creem povești care nasc emoții pozitive. Care emoții pozitive sunt exact expresia unei nemulțumiri că nu ne e ceva de ajuns. 

Nu spun să ne războim cu gânduri și emoții. Din contră, am învățat că trebuie observate și respectate ca forță, doar să nu decidă pentru noi.

Mă pot entuziasma, dar dacă sunt puțin mai atentă și văd ce imaginație bogată am…mă pot opri puțin? Și cum reacționez la stări mai potolite? mă plictisesc și vreau extaz? Dar în agonie pot sta cu aceeași plăcere, sau de suferință vreau să scap?

Sau în situații cu miză mai mare…îmi văd emoțiile, dar pot să nu le las să decidă, ci să rămân rațional?

Spun doar să fim mai atenți și la emoțiile pozitive și ce povești au în spate, la nemulțumirea cu privire la viață…Și mai ales, la modul în care încercăm noi să fentăm viața.

De parcă Dumnezeu ar putea fi păcălit și dacă noi nu vrem să ne vedem punem mâna la ochi, deci înseamnă că nimeni nu ne vede.

Și în final, de ce am nevoie de exaltări și alte emoții pozitive? De ce anume fugim? De noi înșine.

Când ești într-un minim contact cu tine însuți, împăcat și recunoscător pentru ceva din viața asta…nu simți nevoia de intensitate, mai ales dacă asta vine sub formă falsă. Nu vrei imitații, vrei ce-i autentic. Chiar și potolit, lin în tine. Și orice ai primi, e bine-venit și destul de mult. Iar recunoștința pentru ceea ce ai ți-o exprimi prin deciziile din viața ta.

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

2 Comments

  1. Foarte de acord cu ce spui. Insa ma gandeam, oare spunandu-ti ft des lucruri de genul sunt recunoscatoare si alte lucruri pozitive, poate iti poti pacali creierul sa gandeasca asa, nu pe Dumnezeu. Daca depresia e o chestie chimica nu poate fi si fericirea la fel? Tindem sa ne spunem lucruri negative mai degraba decat pozitive, care de multe ori nu sunt adevarate. Poate e mai bine sa ne spunem lucruri pozitive care nu sunt adevarate, pana devin adevar pentru noi??

    1. Nu prea poți să-ți păcălești mintea pe termen lung, căci asta înseamnă fugă. Iar să-mi spun lucruri care nu sunt adevărate indică și ipocrizie cu mine însămi și naivitate să cred că-mi pot păcăli mintea și corpul (pe care nici nu le cunoaștem îndeajuns cum funcționează) Alegem variantele astea pentru că pare drumul mai scurt, însă de fapt prelungește procesul, căci în momentul în care crezi că poți să-ți păcălești mintea, ea te păcălește pe tine.

      Anumite afirmașii pozitive merg rostite sau gândite pe post de mantre, abia atunci când sunt în acord cu realitatea deja acceptată și deja fac ce pot, responsabilă, acolo unde pot și am resurse. De exemplu, decât să-mi spun „Mă simt minunat” deși eu simt din toate celulele că mă simt groaznic, poate să fie mai util să-mi accept starea mai neplăcută și eventual să-mi spun „E un moment mai greu, dar fac ce pot să-i fac față”. Sau „Mă simt rău acum, dar am și părți bune în viața mea (și mă gândesc la ele)”. Astfel, sunt și apropiate de realitate, colaborez cu viața și situația mai grea, în timp ce-mi ofer cuvinte de încurajare.

      Înainte ca depresia să fie doar o chestie chimică, este o chestiune de alegeri repetate greșite, compromisuri și o grămadă de altele. Toate alea cumulate au format chimia respectivă. Însă dincolo de chimie, mai există în corpul ăla un om. Deci omul trebuie să ia decizia, oricât de complicată ar fi chimia. Când îți accepți starea, da totuși nu te afunzi în drama, ci cauți soluții. Când te uiți și la ce ai, nu doar la ce nu ai, când în loc să te judeci pentru alegeri greșite din trecut, te concentrezi pe ce ai învățat de acolo și ce decizii mici poți lua acum.Când te încurajezi în situații dificile, în loc să te judeci sau grăbești sau minți. Când te concentrezi pe lucruri care îți fac plăcere…deja starea de bine e mult mai accesibilă și corpul va răspunde cu recunoștință cu o chimie potrivită, însă asta datorită faptului că omul și-a făcut treaba.

      Mulțumesc pentru comentariu!

Leave a Response