close
Dezvoltare personală

Respectul pentru adevăr, frica și Max

Am postat pe Facebook o poză cu citatul „Oamenii urăsc adevărul. Din fericire, adevărului nu-i pasă” și am primit următorul comentariu

„Nu l urasc..doar le e frica…” Și așa e. Ne este frică de adevăr, însă asta e pentru că nu-l respectăm.

Din experiența și fricile mele…pot spune că teama implică o doză de dispreț (uneori o doză foarte mare), de superioritate, de negare a colaborării cu viața, fără să respectăm fenomene pe care nu le putem controla.

Ne este frică de adevăr pentru că în majoritatea parte a timpului facem tot posibilul să stăm ascunși de ceea ce suntem cu adevărat și suntem ocupați să ne simțim speciali prin tot felul de tertipuri:

  • poveștile pe care ni le spunem despre noi
  • comparația cu alții mai slabi și automat, poziționarea pe o treaptă superioară
  • ignorarea unui bun simț care ne șoptește că undeva facem ceva greșit, etc.

Pe scurt, ne decorăm precum un brad de Crăciun și credem că beculețe alea strălucitoare ne definesc.

După ce ne spunem toate aceste povești, la izbirea cu adevărul…ne este frică. Frica de a nu ne pierde investiția în propria imagine și de a recunoaște că tot ce a fost autentic și natural am disprețuit cu ușurință și patos.

Nu vrem să colaborăm cu ceea ce vedem clar și ne arată viața, așa că încercăm din nou să fugim în imagini, povești, beculețe care pâlpâie, au culoare, dar n-au viață.

La casa prietenului meu este un câine pe nume Max. În general mă tem de câini. În particular, Max mă paraliza. În momentul când vedeam acest labrador cum vine fugind spre mine sau latră de undeva, tot ce rămânea din mine era un corp care se mișca sau înlemnea așa cum voia el, fără să am control eu. Pur și simplu dispăream din mine însămi și mentalul meu creea scenarii despre cum voi fi mușcată. Uneori și simțeam mușcătura de picior, deși Max era la distanță de mine sau prietenii mei îl țineau la mângâieri.

Știu că labradorii sunt blânzi. Max este ușurel dus cu pluta. Agitat și imprevizibil, însă băiat bun în general.

Ce m-a speriat mai tare în toată ecuația asta, a fost când într-o seară, eram pe drum spre casă și un gând meschin a apărut, cum că sper să moară cât mai repede, ca să nu fiu nevoită să mai dau ochii cu el.

Ăla a fost momentul când…nu am rezolvat problema, însă am făcut un click cum că nu am pic de respect pentru animalul ăla și spațiul lui.

Mi-era frică de adevăr? Desigur! Adevărul că nu pot să controlez niște lucruri banale din viața mea și Max îmi arată doar ce mică și proastă sunt, chiar în timp ce mă cred tare și în control.

Apoi, disprețul față de adevăr era cu atât mai mare cu cât mă simțeam superioară câinelui. Eu aveam dreptul să calc pe pământul ăla, dar el trebuie să dispară de pe teritoriul lui doar pentru că mie mi-era frică.

De ce să colaborezi cu ceea ce vezi în tine și-n exterior, când poți să te ascunzi în spatele fricii? Frică de adevăr, de cine ești cu adevărat. Max mă invita la smerenie în propria viață.

Nu poți să te temi…de ceea ce respecți.

Mai aveam o frică acută: De întuneric.

Când mi-am dat seama că așa cum nu respect existența lui Max, nu respect nici întunericul, ci mă lupt cu el, am zis să încerc să văd partea lui…luminoasă.

Dormeam de obicei cu lanterna la telefon aprinsă ca să mă simt în siguranță. Întunericul mă înfuria, îl disprețuiam. Și îl uram cu atât mai tare cu cât îmi arăta în fiecare noapte cât sunt de slabă, în timp ce eu vreau să-mi construiesc o imagine de femeie puternică și în control. Poftim control, fetiță! Vreme de 27 de ani am dormit tot timpul cu lumina aprinsă. Și mi-era frică de adevăr. Adevărul a cine sunt.

Eram singură într-o cameră, la aceeași casă unde există și azi Max. A fost acum doi ani…când am stins lanterna la telefon pentru prima dată. Și mi-am văzut gândurile cum vin în viteză să bage-n mine frică, ca apoi frica să ia decizia. De data aia nu! Eu am vrut să decid, nu frica.

  • M-am concentrat pe cum se simt pleoapele mele la întâlnirea cu întunericul, mi-am dat seama că ochii mi se odihnesc mult mai bine așa.
  • Mi-am amintit că undeva în lume, pe altă parte a globului…este zi, e lumină.

Între timp am început să transpir și mi-am văzut de câteva ori impulsul de a mă ridica să aprind lumina. Sau măcar lanterna, că aveam telefonul în mână. „Bun. Mi-e frică. Dar nu va decide frica.”

Am refuzat să mă lupt, să vreau să dispară din mine teama sau să-mi doresc lumina. Pentru prima dată-n viață, mi-am dorit să respect adevărul. Adevărul că sunt mică, fricoasă, disprețuitoare cu fenomene pe care nu le pot controla și că mă simt adesea superioară acolo unde eu mânuiesc lucrurile. Acum eram transpirată și tot mai des voiam să activez lanterna. N-am făcut-o. Am vrut să-mi palpez frica, fără să mă afund în ea sau să o evit. Doar să o observ.

Uitându-mă la mine fără să mă zbat să ies din starea aia, frica mi s-a dizolvat și a lăsat loc unui soi de respect. Pentru lumina ce răsărea din întuneric.

Lumină care în momentul ăla era o pace și conștientizarea că întunericul vrea doar să mă odihnesc. Nu-mi trebuia altceva mai luminos decât asta. Am dormit împăcată până dimineața târziu. De atunci, mă pot odihni bine doar pe întuneric și nu mai am lanterna la îndemână.

Ne este frică de adevăr pentru că nu vrem să recunoaștem cine suntem în fiecare moment și refuzăm să respectăm fenomenele vieții.

Ia experiențele mele din acest articol și vezi cum se potrive;te morala în mai multe situații. Ce anume nu respecți când ți-e frică? Adevărul, incertitudinea vieții, mizeria din interior or` exterior, emoțiile care te răvășesc, micimea pe care o simți, ce anume nu respecți când simți furie, frică, intimidare?

Nu-i problemă că te minți. Toți suntem buni la asta și o facem cu atâta pricepere încât nici chiar noi înșine nu mai știm că e minciună. Însă când dai ochii cu adevărul…furia, disprețul, frica…arată doar o lipsă de respect pentru ceea ce ți se arată în momentul ăla.

Max mi-a devenit între timp o mantră de smerenie, care nu mă face neapărat mai conștientă și smerită cum aș vrea, însă mă mai aduce cu picioarele pe pământ când mă consider eu că sunt tare, specială și mi se cuvin toate pe lumea asta.

Nu pot spune că m-am împrietenit cu labradorul, însă știu că tot mai des, când îl văd…deși simt frică, sunt atentă. Îi respect spațiul și sunt prezentă la ce are să-mi spună.

Câteodată dă din coadă, semn că are chef de joacă. Alteori latră și dacă îl strig pe nume se mai liniștește. Alte dăți, mă simt în siguranță pentru că sunt și prietenii mei prin zonă. Sau îl văd de la distanță și intru repede în casă.

Dar de cele mai multe ori, mai nou, mă surprind gândindu-mă la el cu drag.

Chiar dacă încă nu suntem prieteni, datorită lui m-am împrietenit cu întunericul.

Și așa cum am învățat să respect lipsa luminii, paraziții și nesimțirile văzute-n mine…și să fac în așa fel încât să nu decidă frica…probabil că va veni o vreme când voi pune mâna pe el să-l mângâi pentru prima dată, fără teamă.

16358490_1791275997605312_411271438_nPână atunci însă…mai avem timp să ne cunoaștem. Și ne apropiem încet, încet unul de altul.

Într-o zi din iarna ce tocmai a trecut, la aceeași casă, am vrut să ies în curte să fumez. Am deschis ușa și Max era acolo, stătea tolănit la o rază de soare.

M-a văzut și s-a ridicat curios. Curioasă eram și eu de ce se întâmplă în mine.

Mi-e frică? Da! Las să decidă frica și intru-n casă. NU.

N-am curaj să pun mâna pe el. Dar pot să-l privesc. Pot să vorbesc cu el. Și poate-i fac o poză.

A fost pentru prima dată când am simțit respect. Și drag. Pentru câini în general. Pentru Max în particular.

“Bună dimineața Max! Stai cu mine la o țigară? “

Tags : featured
raluca raluca

The author raluca raluca

2 Comments

Leave a Response