close
Dezvoltare personală

S-a născut o stea (A star is born) – Despre film și viață

M-am uitat la filmul ăsta de 4 ori, ca să-l văd din toate părțile, unghiurile și perspectivele posibile. Și m-a durut ideea că s-ar putea ca mesajul lui ultim să nu fie perceput de public la adevărata valoare, drept urmare am căutat cu stoicism pe sfântu`youtube ce a urmărit regizorul, ca să fiu sigură că nu aberez cu interpretări de-a mele.

Iar acum că s-au așezat niște lucruri în mine cu privire la el, pot să-mi și scriu părerea. Și nu doar despre film.

Mi-a venit foarte greu să scriu articolul ăsta și nici acum nu sunt suficient de mulțumită de ce iese, însă l-am împărțit cum am știut mai bine și vei vedea că am trecut în subtitluri La rece ( scris obiectiv, rational cât putui), La rece și cald (am scris tehnic), Cald (subiecte dragi sufletului meu) și Fierbinte (subiecte dragi care mă dor și aspecte unde-mi doresc o schimbare-n lume.

Dacă l-ai văzut și tu, aștept cu interes să-mi scrii un comentariu și să spui cum ți s-a părut filmul. Dacă nu l-ai văzut încă, dar plănuiești să o faci și te enervează să ai spoilere, nu citi articolul, căci voi da detalii din film.

A treia ecranizare

Același subiect s-a mai ecranizat în 1937, apoi a fost adaptată povestea în muzicalul din 1954, iar în anul 1976, aceeași poveste a mai fost folosită în filmul musical rock în care a jucat Barbara Streisand și Kris Kristofferson.

“S-a născut o stea” (A star is born) din anul 2018 este la al treilea remake, de data asta avându-l ca regizor, scenarist dar si personaj principal pe Bradley Cooper (Jackson Maine), iar Lady Gaga își joacă cu măiestrie rolul principal din film, personajul ei numindu-se Ally.

Am văzut și variantele din anii trecuți, iar din punctul meu de vedere, filmul din 2018 este fără discuții cu cel mai fain scenariu ecranizat și voi explica mai târziu de ce.

“S-a născut o stea” – Povestea pe scurt și la rece

(dacă ai văzut filmul, poți să treci peste partea asta de rezumat)

Jackson Maine (jucat de Bradley Cooper) este un artist country de succes, născut în Arizona ca urmare a unei aventuri de-a tatălui lui. Mama a murit la naștere, taică-său era alcoolic și avea un frate mult mai în vârstă (Bobby) care era managerul lui și avea grijă de el în turnee, căci Jack era dependent de alcool + droguri și depresiv.

Într-un bar, o cunoaște pe Ally care cântă „La vie en rose”, iar el e uimit de vocea ei. Își petrec seara împreună, ea îi povestește de ce nu are o carieră muzicală și provocările pe care le-a avut, apoi îi și cântă pentru prima dată câteva versuri compuse de ea + un refren, ce aveau să facă parte mai târziu din piesa Shallow.

Jack o invită la un concert de-a lui, unde o convinge să cânte cu el piesa Shallow, la care a adăugat o strofă și partea instrumentală.

În prima lor noapte împreună, el leșină de la prea multă băutură și droguri, iar fratele lui mai mare îl așează în pat după care se uită la Ally și-i spune “Crezi că bea puțin cam mult? Oh draga mea, nici nu ai idee!” (Asta apropo de cât de ușor putem minimaliza ceea ce vedem la începutul unor relații).

Ally a continuat să meargă la concerte și să cânte cu Jack muzică country, el promitea că nu mai bea, lucru care i-a și ieșit o perioadă scurtă.

După concertul “Always remember us this way”, Ally a fost descoperită de un producător muzical (Rez), care îi oferă oportunitatea de-a colabora cu o casă de discuri și-i promite faimă (să cânte pe scene mari, în prim plan, la un public numeros).  Deși în primă fază a fost deranjat, Jackson o susține pe tot parcursul carierei ei muzicale, chiar dacă Rez o îndreaptă pe Ally spre muzica Pop într-un stil mult prea comercial.

Și din momentul ăla, povestea se concentrează pe două personaje principale (Jackson și Ally) și redarea a două trasee diferite având ca punct comun muzica: urcarea ei rapidă pe scara celebrității și căderea lui. Plusul ei de încredere și umilința lui, înflorirea ei și degradarea lui. În paralel.

Cei doi se căsătoresc, ea își continuă cariera și se lasă influențată tot mai mult de producătorul ei, Jack bea din ce în ce mai mult, e certat cu fratele lui pentru că acesta a vândut terenul familiei, aude tot mai prost cu urechea stângă cu care avea probleme, contractele/concertele i se amână, cei tineri luându-i locul și mai presus de toate astea, e deranjat  de versurile noilor melodii ale lui Ally, de hainele, machiajul, concertele ei…care sunt acum superficiale, fade pe alocuri, comerciale. Fără mesaj. Tocmai de-asta, cu susținerea care-l caracterizează și pe care o putem vedea la el în tot filmul, înainte de un concert de-al ei, se uită la un afiș mare (cu Ally) și îi spune:

“Ascultă, dacă nu spun nimic, n-am să mă iert niciodată!

Dacă nu sapi adânc, în străfundul sufletului tău…n-o să ai picioare. Dacă nu spui adevărul în lume, ai pus-o! Nu te ai decât pe tine și ce ai de spus oamenilor. Iar ei te ascultă acum, însă nu te vor asculta la nesfârșit”

Ally câștigă un premiu Grammy pentru cel mai bun artist nou, iar la decernarea premiilor, Jackson aduce un omagiu lui Roy Orbison, cântând la chitară piesa Pretty Woman. În stare de ebrietate, când Ally urcă pe scenă să-și ia premiul, el merge după ea, apoi face pipi pe el, iar toată sala râde. După faza asta, se internează la dezalcolizare, face terapie unde îi mărturisește consilierului că a încercat să se sinucidă când era adolescent, apoi după câteva luni de recuperare/terapie/etc se întoarce acasă la Ally.

Rez (producătorul muzical) îi face o vizită lui Jackson când Ally nu era acasă, pentru a-i spune că relația lor îi face rău, că ea nu-i va spune niciodată asta pentru că-l iubește, dar el (Rez adică) nu crede că Jack se poate lăsa pe bune de alcool și tot ce va face va fi să-i distrugă viața și cariera soției lui.

În aceeași zi, Ally îl minte pe Jack că s-a anulat turneul și-l invită să cânte cu ea la ultimul concert. El spune da, însă după ce ea pleacă, se spânzură în garaj.

Filmul este încadrat la categoria dramă, așa că nu mă așteptam să aibă vreun final fericit, însă ce mi-a plăcut a fost că deși în scenă intră și o poveste de dragoste…nu m-au iritat deloc siropoșeniile, căci au fost ieșite din tipar și nu asta a fost focusul principal. Apoi, ideea principală a filmului e redarea unei societăți superficiale, a dependenței de alcool/droguri/ stări, a depresiei, a inadaptării și a talentului, a succesului respectiv a prăbușirii unei cariere.

Ce mi-a plăcut – rece și cald

Scenariul și regia

În variantele de film din anii trecuți, accentul era pus pe femeie, ea fiind personaj principal, iar star-ul rock (bărbatul ce-a descoperit tipa talentată) era prezentat doar ca un alcoolic depresiv care își bătea nevasta și o făcea de rușine. În varianta A star is born din 2018, Bradley Cooper a surprins foarte fain dezechilibrul, fără să-l demonizeze și să-l transforme pe Jackson în personaj negativ (ci chiar din contra). Mai mult decât atât, în varianta regizată de Bradley Cooper, atât el, Jackson Maine, cât și Ally…sunt în egală măsură personaje principale și atenția a fost pe amândoi, în paralel, poate și pentru a evidenția mai tare ascensiunea ei și căderea lui.

Să fii depresiv și alcoolic nu implică neapărat și agresivitate, chiar dacă poate să existe în structura dezechilibrului.

Însă sunt cazuri, în care dezechilibrul este mai mult în adâncurile ființei, decât la nivel de suprafață, iar omul nu împroașcă cu noroi.

Desigur că oricum ar fi, energia aia tot se simte, influențează, te trage acolo dacă n-ai resurse să rămâi stabil, însă mi-a plăcut cum regizorul a scos în evidență partea umană dintr-un om cu dezechilibre adânci, arătând și o altă față a monedei într-o lume unde eticheta de alcoolic este judecată la fel în toate cazurile, deși are nuanțe diferite.

Dezechilibrul de fond a fost atât de clar prezentat (vizual & din gesturi, acțiuni) și jucat prin personajul lui Jackson Maine, încât imediat după film am căutat interviuri cu Bradley Cooper și generalități măcar despre viața lui, căci mă gândeam că e extrem de greu (nu imposibil însă) să joci în detaliu atât de bine, fără să fi trait în viața ta o depresie de ex. Până și machiajul lui din film, cu fața obosită, pătată, roșie, ochii tulburi, anxioși…este specifică alcoolicilor.

Și așa am aflat că regizorul a avut în realitate o depresie și s-a luptat cu alcoolismul, că în realitate are probleme cu urechea stângă, iar unchiul lui (alcoolic și el) s-a spânzurat în garaj, motiv pentru care i-a fost foarte greu să filmeze scena aia pentru film.

Asta mi-a mai plăcut mult, că scenariul s-a întrepătruns cu faze reale din viața actorilor, ceea ce i-a dat o notă mai autentică și profundă filmului. Dar la nivel de regie, se simte implicarea și experiența (de viață și film) a lui Bradley, pentru că este gândit în cele mai mici detalii ca să redea starea aia de….hău.

Luminile care au căutat să scoată-n evidență stările de fond a personajelor. – Jackson Maine apărea sub lumina reflectoarelor fiind înconjurat de nuanțe de verde sau albastru închis și gri, negru. În afară de câteva secvențe din film, unde ori cânta cu Ally, ori la finalul filmului…când starea lui se schimbase și cadrul era luminat.

Iar în cazul ei, La Ally culorile predominante erau cele cu nuanțe de roșu, roz pal, verde smarald.

Jocul actoricesc

Recunosc cu rușine că înainte nu dădeam doi bani pe Lady Gaga și abia știam cine e, însă m-a impresionat cum a jucat în filmul ăsta. Toți actorii joacă ireproșabil.

Muzica

Melodiile din film sunt tare faine și reprezentative pentru fiecare scenă în parte. Shallow deschide povestea filmului, versurile fiind despre superficialitate, exact locul unde aterizează Ally mai târziu. Melodiile mele preferate din film sunt Always remember us this way si Maybe it`s time și singura melodie ce nu mi-a plăcut a fost cea de final. Până și la alea pop, superficiale găseam ceva făinuț, dar la piesa aia de finish ceva m-a zgâriat pe creier, însă e doar opinia și feelingul meu.

Pentru rolul ăsta, Bradley Cooper a învățat să cânte la pian, chitară și voce. Ba mai mult, și-a schimbat vocea și accentul, coborând cu o octavă pentru a avea alura de Country boy.

Mesajele din film și ce mi-as dori să înțelegem –  cald

Jackson Maine era un tip foarte fain care căuta să susțină și pe cât posibil să nu împroaște cu noroi în jur, motiv pentru care prefera să-și înece depresia cu alcool decât să vorbească despre el. Deși dezechilibrul de genul ăsta tot te influențează ca om care stai lângă, vreau să subliniez doar că durerile și problemele cele mai mari pot fi tăcute, de fond, calme în aparență, cu un zâmbet pe față, dar turbulente în interior.

Dincolo de o copilărie problematică și niște traume evidente, dezechilibrul lui era și o formă de inadaptare la sclipiciul societății (la comercial). Din punctul meu de vedere, personajul Jackson Maine reprezintă oamenii cu fond uman, fain, cald, care sunt extrem de talentați și pasionați de ceea ce fac și lasă o urmă în viețile celor care-i întâlnesc. Însă tocmai că există o căldură și o umanitate acolo, e extrem de ușor știindu-te bun, să cazi în superiorități și judecăți a lumii superficiale și/sau rele în care trăim.

Inadaptarea lui era o superioritate, căci privea cu dispreț orice era prea sclipicios, comercial, fad, fără să recunoască meritele  și munca depusă de oamenii ăia, fie ei și superficiali.

Când ești superior prin ceva, treaba ta ca om este să inspiri oamenii, nu să-i judeci pe alții care-și fac munca în alte direcții. Și dacă nu vrei sau nu poți s-o faci, atunci taci, nu te uita de sus, că exact asta te pune în genunchi apoi.

Nu susțin că ar trebui să ne adaptăm la principii și valori care nu sunt conform cu sufletul nostru – asta e tot o inadaptare, dar susțin că ne putem potoli disprețul ăla și să continuăm să ne vedem de treaba noastră, cât putem. În plus, acceptarea lumii în care trăim deja, fără judecăți și dispreț…face să ne găsim resurse interioare și exterioare, apoi putem fi mai eficienți și de ce nu, să aducem o schimbare în bine.

Disprețul lui Jackson Maine privind lumea superficială în care trăiește…l-a orbit și i-a furat din atenție, ignorând oamenii care-i acordau ajutorul (fratele lui, medicul, un prieten), publicul care-l iubea și chiar pe Ally, la final.

Deci exact disprețul pentru lumea superficială…l-a făcut superficial în evaluări.

De aici și inadaptarea care vine la pachet cu anxietatea trădării, pe care și-o astupa cu alcool și droguri.

Disprețul de care vorbesc se poate vedea în reacțiile lui când Ally îi spune prima dată de colaborarea pentru o casă de discuri, când o vede apoi pe scenă cât de sclipicioasă e și ce versuri fără sens are (decizia lui de a-i semnala asta a fost una bună, vulnerabilă), când a aflat că nu va mai cânta cu vocea la decernarea premiilor Grammy, ci doar la chitară dacă vrea.

Supărarea și frustrarea sunt firești atunci când tu știi ce ai de oferit, însă el avea un dispreț mascat cu o politețe de genul “Bine, fie, noroc că știu să cânt la chitară, bine-i și-așa”. Astea sunt reacții ale omului care nu-și poate accepta locul actual. Și vorba unei prietene “Cine mai ești tu fără asta?”

Și cu atât mai mult cu cât ți se pare că furia, frustrarea și disprețul sunt justificate, mai gândește-te odată te rog.  Cât de eficiente sunt? Dacă nu ca rezultat exterior, ca stare interioară. Merită?

 

Nu mă-nțelege greșit, nu-l judec, ci vreau doar să scot astea în evidență pentru că mingea ne-a fost ridicată la fileu de regizor și pentru că sunt capcane unde cu toții putem cădea, deci avem aspecte unde putem fi mai atenți în viețile noastre.

Pe Jackson Maine nu doar că nu-l judec, dar mi-e personajul cel mai drag din toate filmele văzute-n zece ani; îi găsesc justificări, căci superioritatea asta e foarte fină și pare scuzabilă, fiind bazată pe niște date reale, e foarte greu să ți-o vezi și abordezi. Și îi găsesc justificări pentru că nu a avut oameni în jurul lui care să-l tragă de mânecă și într-adevăr…trăim într-o lume superficială unde oamenii cei mai valoroși sunt lăsați în spate. Dar ăsta nu e motiv de victimizare, ci de o mai mare atenție, responsabilitate.

Jackson Maine a scos-o pe Ally la lumină și a susținut-o pe tot parcursul ei (vezi repetițiile la „I`m alone in my house”, unde el a venit cu soluții și i-a adus pianul ca să-și poată ea înregistra albumul), chiar și atunci când nu era de acord cu panta pe care a luat-o. Vulnerabilitatea lui când i-a spus să sape adânc în sufletul ei (introspecție, sinceritate, demnitate), altfel nu va avea picioare (stabilitate, smerenie, împământare) a fost aur curat pentru că arată o sensibilitate la viață și ce contează. Și cum dacă nu face asta, nu va rezista în lumea muzicii.

Mi-a mai plăcut că în film nu i-a spus decât o dată că o iubește (și atunci ca să-i dea încredere pe scenă) și nu s-a făcut abuz de declarații de dragoste, însă multe acțiuni de-a lui arătau asta. Un fel de Fapte, nu vorbe!

Iar propoziția de bază care i-a spus-o ei „Tot ce trebuie să faci e să ai încredere în mine” i-a dat curaj să iasă în lumina reflectoarelor.

Mi-a plăcut cum a fost redat talentul și pasiunea, când oricât de rupt de beat era Jack, când punea mâna pe chitara aia…cânta dumnezeiește.

Jackson Maine e personajul care reprezintă cel mai curat/clar starea de dependență, de depresie tăcută deși evidentă, de dezechilibru interior de fond…când ești pe muchie de cuțit și nu-ți mai permiți multe mișcări greșite, căci orice trădare de sine și raportare greșită poate să fie ultima pe care o poți duce.

Și recunosc, e personajul cu care empatizez până-n carne și pt care mă simt responsabilă (în sensul că mă motivează) să aduc un plus în viața mea și lumea asta (pe cât oi putea și io)

Ally e reprezentarea talentului proaspăt, care încă nu și-a format stilul propriu, dar se descoperă, a femeii care urmează cu recunoștință și crește la adâncimi ceea ce primește. De asemenea, în a doua parte a filmului, e și reprezentarea ambițiilor omenești.

Nu am putut să o judec că s-a lăsat influențată de impresarul ăla pentru că în fața posibilității unui succes la scală mare…e extrem de greu să spui nu, dacă ai ambiții de fond și dacă nu știi ce sacrificii presupune.

Ce mi-a plăcut în raportările ei a fost că nicio secundă nu s-a dezis de Jackson, nu l-a trădat pe el ca om. De exemplu, în scena când el era beat și așezat pe scări la premiile Grammy, a zis “Și-i mulțumesc soțului meu, datorită lui sunt aici”, apoi când s-a pișat pe el pe scenă și l-au băgat la duș rece, ea era mai preocupată de binele lui, decât de faima și imaginea ei…și-n multe alte scene din film, chiar dacă se certau sau era depășită ori supărată, nu i-a negat nicio secundă valoarea lui și importanța-n viața ei. Ceea ce-i fain!

Am citit pe Facebook la cineva că relația lor era una de co-dependență și țin să am o altă părere, căci în relațiile de co-dependență….cel mai stabil emoțional nu mai are altă viață decât să-l salveze pe cel mai instabil, până se consumă de devine mai dezechilibrat decât cel care era inițial căzut. Ori în cazul ei, și-a văzut de viața ei și și-a urmat drumul, chiar dacă căuta să-l ajute și pe el sau măcar să-l susțină.

Din punctul meu de vedere, superficialitatea ei cea mai mare nu a fost aia în care a acceptat sclipiciul social că ăla vindea bine, ci mai degrabă încrederea ei naivă în impresarul ăla, Rez, deși avea date clare că el își urmărește propriile interese (care o vizau și pe ea și succesul ei, da), deranjându-l problemele ei relaționale. Ori să-l trimiți pe ăla acasă la tine să vadă de ce nu răspunde băbatu-tău la telefon…mi s-a părut prostie. Și m-a enervat, recunosc, că de pe scaun eu știam toate fazele, e ușor să te enervezi : ))

Rez, producătorul, impresar, ce naiba era…este reprezentarea societății de azi, care are propriile interese, dar are foarte multe resurse și e dispusă să muncească pentru putere.

Personajul întrupează urmărirea slăbiciunilor umane și ce vinde, apoi exploatarea lor prin vânzarea unor produse, servicii comerciale care dau bine. Este reprezentarea fidelă a ambițiilor, a disprețului pentru dezechilibre atâta vreme cât te încurcă să ajungi acolo unde vrei, etc. Aș vrea să pot să judec tiparul personajului, însă tare mă tem că nu am niciun drept, până când nu-mi văd de treaba din propria-mi grădină. Io așa cred, așa simt.

Ce nu mi-a plăcut și chiar m-a durut – Fierbinte

  1. La o privire superficială, filmul poate lăsa impresia că e doar o poveste de dragoste frumușică, cu un final dramatic și ce frumos că iubirea îți dă putere să stai lângă un om dezechilibrat, dar vai, ce frumos și romantic a cântat Gaga la final, ca omagiu adus soțului spânzurat.

Și cu ocazia asta, țin să spun că oricât de mult ai iubi un om, câteodată nu poți să stai drept și să reziști în fața dezechilibrelor lui. Te poate depăși complet, te poate epuiza, suge acolo, termina fizic și psihic. Tipa din film nu avea doar iubire…avea RESURSE interioare care i-au permis să rămână stabilă.

Nu cred că trebuie să dăm un șut în fund celor care au probleme interioare greu de dus. Cred cu tărie în susținere, în suport, în compasiune și drag, însă doar dacă poți să duci toate astea rămânând stabil!!! Pentru că nu cred nici în sacrificiu. Și atunci, sunt situații când trebuie să-ți recunoști smerit propriile limite și să-ți recunoști că “Eu nu mai pot!”

 

2. Nu a fost închis un cerc al încrederii. Vorbind cu un prieten, mi-a semnalat chestia asta și e foarte tare. Jackson Maine i-a atras atenția lui Ally de două ori privind lumea comercială în care a alunecat. Prima dată când i-a spus “Dacă nu sapi adânc în străfundul sufletului tău, nu vei avea picioare”, apoi când i-a dat o foaie cu niște versuri scrise de el și i-a spus “Mă așteptam să o găsești când redevii tu.” În ambele situații a pus-o pe gânduri. Știa că are dreptate, dar a schimbat subiectul/s-a făcut că plouă cum ar veni. Poate că filmul nu a vrut să pună accentul și pe asta. Sau poate (asta zic să mă liniștesc eu pe mine), melodia de la finalul filmului adusă ca omagiu a fost un fel de recunoaștere și închidere a acestui cerc. Nu știu.

 

3. Fraza fratelui lui mai mare de la final, a rupt ceva în mine. Când stătea lângă Ally să o consoleze după moartea lui Jackson și i-a spus “Nu te învinovății! Știi a cui e vina? E numai vina lui Jack, în totalitate!”  Asta este o frază la care mi-or ieșit ochii din orbite și erau fântână arteziană.

Înțeleg ideea că deși e tentand să ne învinovățim când se întâmplă lucruri de genu, sănătos este să ne păstrăm mințile întregi și să ducem mai departe ceva din ce-am iubit la omul ăla, ăsta era mesajul lui Billy când i-a spus că e numai vina lui, apoi a și îndemnat-o să continue să cânte, căci lui Jack aia îi plăcea! Însă mesajul ăsta înțeles mot-a-mot, ne poate priva de responsabilitate.

Nu zic că e vina ei, nu zic că e vina noastră, dar nu pot să susțin nici că e numai vina lui.

Eu cred că toți suntem responsabili pentru lumea în care trăim. Ori diferența dintre învinovățire și responsabilitate este că cea din urmă te obligă la o atenție mai mare în tine și la oamenii din jur, la ce hrănești în tine, în ceilalți și-n lume.

Căci toți contribuim la lumea sclipicioasă în care trăim, de fiecare data când alegem aparențele în loc de conținuturi umane, de fiecare dată când cumpărăm compulsiv ce se vinde bine, când anesteziem părți din noi cu mâncare, droguri, alcool, etc etc etc, când ignorăm oameni faini, dar nu stăm pe gânduri în a-i urma pe cei șmecheri care au doar interesele lor în vedere.

Și când ne vedem propriile raportări, soluția nu e să scoatem biciul pe spinare, ci să vedem cum putem să le slăbim puterea, alegând puțin puțin de tot mai conștient poate. Să fim un strop mai atenți. Un picuț mai responsabili pentru lumea noastră interioară, înainte de a da vina în afară.

Ce mi-ar mai place să se vadă în film e că Jackson Maine a ajuns la un echilibru minimal după ce a ieșit de la dezalcolizare, terapii & co. Fața îi era alta și schimbarea de stare și raportări a fost redată din nou, pe lângă decizii și comportament, de lumini, care erau o combinație de alb și roz de data asta. Vizita lui Rez l-a smuls din rădăcini, căci frica lui cea mai mare era să nu fie un suport util pentru nevastă-sa…dapăi să-i distrugă viața și cariera.

Desigur că ne putem întreba cum naiba a fost posibil să-l dezechilibreze atâta lucru, când tocmai a ieșit din terapii și părea așa de bine. Simplu!

În procesul de reechilibrare…este o perioadă mai la început când ești mai stabil, dar fragil încă. Când unele lucruri sunt confuze, dar se așează în tine, când începi să vezi și să înțelegi câte ceva, dar încă nu ai claritate.

Atunci ai nevoie de puțin timp, spațiu, susținere interioară și din afară până ți se îndreaptă coloana (demnitate). Și atunci ești cel mai vulnerabil la bătăi de vânt, dacă n-ai apucat să te înfigi bine în pământ, cu rădăcini cu tot.

Cuvintele lui Rez l-au dezechilibrat pe loc, căci au atins toate slăbiciunile lui, iar asta l-a băgat ușor într-un trafic mental unde a fost atât de prins încât și-a pierdut orice contact cu viața/realitatea.

Și aici, trag un clopoțel de alarmă, să fim vă rog mai atenți la oamenii din jurul nostru. Iar dacă nu putem să le fim o cârjă de care să se țină până prind ei rădăcini, măcar să nu fim cei care-i smulg de acolo din superficialitate, neglijență sau altele.

Dincolo de film

Mi-a plăcut extrem de mult ce-am văzut la Bradley Cooper în interviuri. Așa o smerenie de faină avea că m-a uns pe suflet. Mai ales că mie-mi lipsește cu desăvârșire sau și dacă o am…e mai contrafăcută, mai mult de frică, să nu mă pleznească viața apoi. La el se simte că e ceva nativ, firesc.

Relația dintre actori a fost una apropiată, de colaborare, iar asta s-a simțit și în film.  Recunoștința pentru ce aport a adus celălalt în film se vede în interviurile cu ei.

Mesajul central

Regizorul Bradley Cooper a căutat prin filmul ăsta să aducă o altă viziune asupra lumii interioare a unui alcoolic, să ne facă un pic mai conștienți de ața subțire pe care se deplasează un om cu depresie si fragilitatea ființei umane prinsă într-un amalgam de gânduri și emoții.

A scos în evidență dezechilibre de fond, al unui om fain, cald, omenos și în același timp a pus accent și pe povestea de dragoste dintre Jack și Ally, iar paralela dinte ei (ascensiune versus cădere) a fost pentru a evidenția superficialul, limitele umane, faima, complexe diverse, etc. Informația asta am căutat-o pe Youtube în interviurile cu Bradley Cooper pentru că mă gândeam că exagerez eu și acu interpretez psihologicește un film care poate se voia numa o poveste de amor tragică, deci să văd ce zice omu` că a vrut să transmită de fapt. Însă nu exageram prea tare.

Regizorul, având parte de episoade de depresie, alcoolism + o sinucidere a unui om drag, a ținut să modifice scenariul clasic din variantele trecute și să scoată în evidență ce-am spus mai sus și ce-am mai specificat în acest articol.

În încheiere, mai zic doar că mulți oameni cu adevărat valoroși, care susțin omenia și oamenii din viața lor…sunt în spatele cortinei. Și multe stele se nasc doar pentru că au avut parte de recunoaștere, încredere și inspirație din partea unui om care a stat lângă și a spus „All you have to do is to trust me”(tot ce trebuie să faci e să ai încredere în mine). 

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response