close
Dezvoltare personală

Scrisoare deschisă către Poliția Română

Am decis să fac publică această scrisoare (cu permisiunea autoarei, evident) pentru că mă interesează atât cazurile de abuz, cât și tratarea unor traume de pe urma lor, dar mai ales…prevenția acestor situații.

Cu autoarea scrisorii lucrez de o vreme; este o femeie inteligentă, orientată spre soluții, iar eu fac parte din psihologii care pot lua lecții de la ea si mă las inspirată de ea sau/și întrebările ei;  nu vrea să se victimizeze sau să se întâmple minuni peste noapte, nici măcar nu vrea să acuze sau să primească despăgubiri. Doar puțină atenție la niște atitudini nocive ale poliției române care pot face rău pe termen lung, dintr-o superficialitate și/sau neatenție.

Dacă Poliția Română (și noi toți, aș adăuga eu, că ne privește pe toți) ar fi (am fi) puțin mai atenți la cazurile astea, poate că în timp s-ar schimba ceva în bine. Căci dacă am înțeles ceva lucrând cu cazuri de abuz (de orice fel)…acel ceva e că nu doare atât de tare fapta și experiența traumatizantă în sine, cât doare și lasă urme nepăsarea celor din jur, perdelele trase să nu vedem, lipsa de empatie, impresia că ești singur în toată povestea, invalidarea unei experiențe a unui om, doar pentru că e inconfortabil pentru interesele noastre.

Discursul meu îl închei aici, vă las cu scrisoarea și v-aș fi recunoscătoare dacă ați da un share. Cu toții avem ceva de învățat de aici și putem fi puțin mai responsabili pentru noi și acțiunile noastre, dar și pentru lumea din jurul nostru.

Scrisoare deschisă către Poliția Română

„Vă rog frumos să citiți aceste rânduri, deși sunt convinsă că sunteți un om ocupat și o mulțime de lucruri sunt sau par să fie mai importante. Știu foarte bine că nu o să reușesc să schimb mentalități printr-o scrisorică, dar simt datoria să fac ce îmi stă în putință. O să incep cu o scurtă relatare a faptelor; deși poate cei de la Poliția Română aud zi de zi povești similare, vă rog să aveți răbdare până la final.

În vara anului 2007 am depus o plângere pentru viol.

Un prieten m-a târât la poliție în dimineața următoare, altfel nu aș fi avut curajul sau puterea să o fac. Eram incă în stare de șoc, abia mă țineam pe picioare și cu greu îmi puteam deschide gura să vorbesc: primisesem un pumn care mă aruncase la pământ și care, pe moment, mă făcuse să cred ca mi-a dislocat mandibula.

Din cauza faptului că vorbeam monoton și fără efuziunile de furie și plânsete dramatice pe care oamenii le-ar asocia cu situația respectivă, polițiștii mă priveau cu suspiciune.

Chiar mi s-a insinuat că urmaresc un beneficiu financiar. Doar după ce i-au adus pe cei doi atacatori la secție și au văzut că declarațiile lor, luate separat, nu coincideau, politiștii și-au schimbat puțin atitudinea.

Atunci mi s-a dat sfatul, plin de bune intenții, că trebuie să invăț cum să mă comport și protejez într-un oraș mare, că nu e ca în orașul din care venisem eu la facultate.

Mi s-a spus ca aș putea să îi dau în judecată, dar că aș avea șanse foarte mici să obțin o condamnare. Plângerea avea să rămână la dosar, iar dacă mai comiteau vreo infractiune în viitor, avea sa fie de folos pentru a da mai multa greutate cazului respectiv.

Nu știu absolut nimic despre ce a urmat în ceea ce îi privește. Înțelepciunea populară spune că fiecare își primește pedeapsa, mai devreme sau mai târziu.

Din perspectiva mea, aceasta pedeapsă și mai ales o condamnare, poate aduce o satisfactie de moment, gustul răzbunarii, care nu dureaza mult, sau chiar o mulțumire altruistă când știi că suferința ta nu a fost total lipsită de sens și a scutit alte femei de la aceeați suferință.

Dar nu te ajută să-ți vindeci rănile și cicatricile

Totuși, mentalitatea și stigma societății, suspiciunea sau ostilitatea arătată de organele poliției, reușesc să adâncească aceste răni.

Am avut un dezavantaj major: știu că nu mă învinețesc de la lovituri sau accidente domestice, ceea ce e ușor de dovedit, dar totuși m-a surprins că pumni dați cu toată forța și furia unui bărbat nu au lăsat urme.

O prietenă a observat mai târziu vânătăi pe brațe și pe picioare de la cum am fost ținută și cărată în timp ce mă zbăteam.

Când am fost întrebată la poliție dacă simt durere undeva, am fost confuză și am zis nu.

Dacă o femeie spune că a fost lovită brutal și penetrată și totuși nu simte absolut nimic, acesta este un semn cât se poate de clar al unei stări de șoc.

Adesea, un rănit grav într-un accident nu simte nimic, e un mecanism firesc de apărare al organismului.

O fată care ar fi mințit ar fi acuzat o mulțime de dureri imaginare.

Nu e atât de greu să observi o stare de șoc, și în mod sigur, să întrebi „dar cum de ai stat tu așa de cuminte?”, este total deplasat.

Abia acum realizez cât de tare m-a afectat contrastul dintre violența la care am fost supusă și părerea polițiștilor că nu a fost chiar așa mare lucru; oare eram eu nebună? Dacă aș fi fost genul de femeie care se învinețește ușor, cel mai probabil cei doi ar fi ajuns în spatele gratiilor.

Mi s-a spus că aș putea să negociez o compensație de vreo 500 de lei

dar evident că nu merita efortul și teroarea mea de a mai da ochii cu ei. Oricum, suma aceea ar fi acoperit doar o mică parte din cât am cheltuit de-a lungul anilor pentru terapie și medicație, deci, până la urmă, este și o formă de furt – deși, evident că aș fi preferat să fi fost un furt în adevăratul sens al cuvântului.

Un viol include infracțiunea și trauma privării de libertate, este o formă de răpire.

Include abuz fizic și verbal, iar uneori, victima e convinsă că violul o să fie urmat de omucidere, mai ales dacă ești amenințată cu un cuțit sau altă armă și dusă într-un câmp unde nu sunt martori și este foarte ușor să te descotorosești de un cadavru.

Am crezut cu toată ființa mea că cei doi aveau să mă omoare; și aș fi preferat să o fi făcut. Nu știu dacă vă puteți imagina cum se simte când crezi că ai un foarte scurt timp să-ți închei socotelile cu viața, mai ales atunci când în acel timp doi bărbați te penetrează.

Observați, vă rog, că este o crimă mult mai complexă decât poate ați considerat până acum.

În momentul de față, cei mai mulți violatori scapă fără nicio pedeapsă, majoritatea victimelor nici nu merg la poliție, de rușine, din cauza șocului și a inutilității acestui demers.

Dacă dimpotrivă, pedepsirea ar fi aproape o certitudine, aceste fapte ar fi descurajate.

Sugestia mea este sancționarea financiară a autorilor fără să fie nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens atunci când sunt dovezi ale victimizării, dar care ar putea fi insuficiente pentru a obține o condamnare în instanță, ori victima nu are resursele emoționale sau financiare să îi dea în judecată.

Dacă banii sunt virați direct pentru suport psihoterapeutic pentru victimă ori donați unei fundații de caritate aleasă de aceasta, șansele de acuzații false ar fi minime.

Este inuman să ceri părții vătămate să negocieze cu ei o compensație financiară față în față

Organele de poliție ar trebui să îi amendeze și sancționeze dacă nu plătesc.

Știu că e o crimă adesea greu de dovedit; știu că poartă o stigmă, iar când ceva nu ne convine, preferăm să ne întoarcem spatele.

Știu că sunt probleme la nivel legislativ – e absurd ca suspecții să  fie lăsați în libertate din motiv că nu au antecedente penale, când există dovezi clare care îi inculpează.

Un lucru însă îi stă la dispoziție fiecărui polițist cand are de-a face cu o plângere de viol: să arate umanitate

E adevărat că sunt și acuzații false, rare de altfel, dar asta nu justifică să arați suspiciune față de victimă de la bun început.

Din păcate, multe femei, din toată lumea, primesc acest tratament când merg să reclame; chiar nu au nevoie sa li se pună sare pe rană și să li se îngreuneze inutil datoria de a sesiza poliția.

Dacă reclamațiile sunt descurajate, aceste fapte sunt încurajate

Este șocant cum violatorii fără antecedente penale sunt puși în libertate, mai ales în condițiile în care un tânăr care testează pozitiv pentru LSD sau ketamină ori fumeaza un joint la un festival, este reținut.

Mi se pare că nu gravitatea faptei e cea care dictează cum sunt tratați vinovații. Mă intreb, și aici intru în domeniul speculațiilor, dacă asta nu spune ceva despre priorități și mentalități la nivel de societate.

Nu văd cum arestarea unui consumator de droguri, poate ocazional și ghinionist, schimbă ceva; doar liniștește puțin temerile părinților, pentru că descurajează un comportament periculos pe care îl percep ca fiind mult mai palpabil decât o crimă violentă.

Victimizarea sexuală ar trebui sa fie privită cel puțin cu aceeasi seriozitate

Nu se intamplă numai fetelor de la țară, care sunt prezentate la știrile de la ora 5.

Niciun fel de sfat – să nu porți fuste scurte, să vii acasă devreme, să nu bei mai mult de un pahar – nu te pun cu adevărat la adăpost.

Ironic e că o victimă de agresiune sexuală e aproape întotdeauna pusă la zid, când ea chiar nu a avut nicio alegere; pe de cealaltă parte, consumul de droguri este o alegere – o educație solidă în privința asta poate să aibă rezultate, dar sfaturile prăfuite despre cum trebuie să se poarte o fată cumsecade nu pot.

Stigmatizarea victimei, lipsa unei reale stigmatizări a vinovaților și a atitudinilor derogatoare la adresa femeilor, încurajează aceste crime.

Conform unui studiu european, 55% dintre români cred că violul poate fi justificat – nu doar că nu există nicio educație în direcția potrivită, adresată actualilor sau posibililor viitori agresori, ci li se dă undă verde.

Femeile trebuie să își limiteze considerabil experiența de viață pentru a reduce riscul.

Aspectul la care vreau să atrag atenția prin rândurile pe care le scriu este percepția de alteritate – victima, și atacatorii, nu sunt din mediul nostru – asta pare sa fie atitudinea angajaților poliției și a atitudinii publice.

Cunosc foarte bine această falsă senzație de securitate, nici eu nu vin dintr-un mediu în care să poți să te gandești că ai putea fi tu în poziția respectivă.

O să inșirui câteva preconcepții pe care le-am observat, nu doar la nivel de mentalitate colectivă, dar mai ales în atitudinea polițiștilor:

  • Dacă fata pare mai sărăcuță, foarte probabil urmărește să facă bani de pe urma plângerii, ea e cea care a consimțit ca mai apoi să-i prindă în plasă.
  • Dacă fata e virgină sau nu, e aproape esențial în a evalua dacă a fost cu adevărat victimizată sau nu, adică cine nu se mărită fată mare sau nu e cu același partener care să o protejeze tot restul vieții, aparține tuturor, fără discriminări.
  • Dacă băuse puțin mai mult, nu știe să aibă grijă de ea, deci, cumva, și-o merită. Deși nu e cazul meu, mă enerveaza foarte mult concepția asta – dacă ar fi fost un tânăr bătut măr sau omorât dupa ce a consumat alcool, n-ar spune nimeni că e vina lui, că nu a știut să-și poarte de grijă.
  • Deoarece cunosc foarte bine mentalitatea de clasă mijlocie, o să mai adaug o intuție a mea, și sunt convinsă că foarte mulți s-ar recunoaște în ea: femeile in situația respectivă trebuie să fie, fără îndoială, mai simpluțe, mai needucate, nu au sensibilitatea iubitei, soției, surorii sau fiicei cuiva cu un anumit statut social.

Iar dacă e mai simpluță, nu are o sensibilitate prea mare, nu o să sufere chiar așa tare, că așa e viața unor femei; iar suferința ei este, prin urmare, ușor de ignorat. Am găsit poeme despre viol care denota o sensibilitate care sunt convinsă că v-ar surprinde (https://www.familyfriendpoems.com/poems/sad/rape/)

Reclamațiile la poliție constituie doar o fracțiune dintre abuzurile sexuale care sunt comise; din cauza stigmei sociale, victimele aleg adesea să păstreze tăcerea chiar și față de cei apropiați.

După unele statistici, la nivel european, o femeie din 10 experimentează vreo formă de agresiune sexuală în viața ei, iar una din 15, un viol.

Uneori mă întreb, oare câte dintre femeile pe care le-am cunoscut de-a lungul vieții sau care îmi sunt prietene, nu au trecut prin asta, dar fiecare dintre noi crede că e o experiență izolatoare și nu știm una de cealaltă?

Oare câte din femeile pe care le cunoașteți nu are o dramă similară pe care o înneacă în tăcere? Stigma, percepția de alteritate, raritatea condamnărilor și pedepsele ușoare perpetueză machismul si incidența acestor crime violente. Și da, e o crimă violentă în orice circumstanțe, nu trebuie să-ți fi scos dinții din gură și rupt coastele.

Insist pe alteritate:

nu cred că vreun polițist, când are de-a face cu un astfel de caz, se gândește că, dacă acești agresori sunt lăsați în libertate, ei ar putea să răneasca pe cineva apropiat lui sau ei.

Că ar putea să devină șofer de taxi si să îi conduca fata, sau băiatul, într-un loc izolat. Că unul din copiii sau cunoscuții agresorului, influențat de aceleași convingeri, dar fiind inteligent și agil in societate, ar putea să devină iubitul fiicei acelui polițist; iar când se duc să facă sex, el își cheamă și doi prieteni din camera alăturată, că doar sunt trei găuri care pot fi folosite în același timp.

Nu își poate nimeni imagina și preveni toate scenariile posibile.

Chiar dacă părintele protectiv îi omoară pe vinovați cu mâna lui, asta nu șterge trauma cu care fiica sau fiul va trebui sa trăiască în fiecare zi, pentru restul vieții.

E ușor să te de-sensibilizezi când ai de-a face cu reclamații de viol în fiecare zi, și e necesar până la un anumit punct; dacă polițiștii ar suferi profund cu fiecare caz in parte, nu și-ar mai putea face meseria.

Dar victima este pentru prima dată la secția de poliție, străduindu-se să scoată cuvintele pe gură; in mod sigur, pentru ea nu e rutină. Ar conta mult dacă cei care îi iau declarația și-ar aminti acest lucru.

Un viol doare mult mai mult decat un atac la viață

deși îmi e greu să ințeleg în totalitate de ce; cineva care incearcă să îți ia viața măcar te privește ca pe o ființă umană. Vorbesc în cunoștintă de cauză: am fost strânsă de gât de două ori, și nu în glumă. Să nu-mi spuneți că nu știu să mă protejez; s-a intamplat acasă, în mediul familial.

Nu vin dintr-un sătuc, cu părinți alcoolici și fără bani de pâine; sunt sociopați și printre oamenii cu studii superioare și joburi respectabile.

Statisticile spun că psihopații constituie aprox. 1% din populație. Prin urmare, fiecare cunoaște câte unul sau mai mulți; unii sunt oameni cu mult șarm, pe care nu i-ai bănui deloc și nici nu ai putea crede că e adevărat dacă ai afla că își abuzează familia.

Nu scriu asta ca să mă plâng de câte mi s-au întâmplat mie

Scriu pentru că sunt în măsură să îmi exprim părerea despre comparația dintre cele două experiențe. Nu am PTSD pentru că am fost strânsă de gât și nu mi-a luat ani de zile sa pot să vorbesc cu un psiholog despre asta, pentru că mi-ar fi fost prea rușine să mai dau ochii cu el mai încolo. Nu am simțit că mi-am pierdut capacitatea să mă exprim și să funcționez la nivelul de care sunt capabilă din cauza violenței fizice. Nici nu m-a făcut să simt ani de zile o izolare și o rușine intensă, să sufăr de depresii teribile și anxietăți, ori să iau pastile date de psihiatru. Dar am simțit toate astea în urma agresiunii sexuale.

Nu eram imbracată deloc provocator, ar fi fost greu să găsesc haine mai largi și nefeminine, aveam păr scurt și niciun pic de machiaj etc.; nu mă potriveam în niciun fel stereotipului care zice că o fată atragătoare provoacă pofte trupești, iar unii mai slabi de înger nu pot să le reziste.

Așa că am găsit alte justificări, poate și mai toxice

Am început să simt mult mai acut faptul că nimănui nu-i păsa de mine, că eram doar o ustensilă, cu o treaptă mai prejos decât fetele frumușele care măcar aveau o calitate.

Am început să am numai interacțiuni superficiale cu oamenii frumoși și întregi, pentru că mă simțeam inferioară, și să mă atașez de oameni cu care nu aș fi avut de-a face înainte, astfel incât sentimentul acela că nimănui nu-i pasă să devină realitate. Aveam tot timpul ceva de ascuns și credeam că sunt mai prejos, mai puțin ființă umană, decât cei din jurul meu. Simțeam toate acestea deși nu eram deloc ignorantă;

în viața mea, am trecut pe la câțiva psihologi cărora le dădeam sau aș fi putut să le dau lecții.

Sunt în același timp conștientă de prijilegiile pe care le am și care sunt relativ rare pentru victimele de agresiune sexuală din România: să am un partener care mă susține și mă acceptă, să îmi pot permite un psiholog, să am un nivel de trai și un stil de viață care să mă ajute să îmi vindec sentimentul de inferioritate.

Am avut contact direct cu realități cutremuratoare ale unor refugiați, cu mentalități bolnave care par incredibile pentru un european, am deschiderea și curiozitatea să vreau să știu despre ce se intâmplă la nivel global.

Știu că există suferințe pe lumea aceasta care mă infioară, pe care nu pot să le înțeleg și la care nu mă pot raporta cu adevărata empatie.

Știu că lucrând în poliție crimele sunt statistici. Dar toate acestea nu reușesc să micșoreze sau să ajute la vindecarea unei traume individuale.

Iar pentru cei care au o atitudine derogatorie, care cred că fac o dramă în mod inutil, că doar nu mi-a rupt nimeni gâtul, răspunsul meu este că, dacă aș fi avut de ales, aș fi preferat să mi se fi rupt gâtul.

Deși nu-mi fac iluzii și aș fi mulțumită doar să știu că cineva și-a aruncat ochii peste ce am scris, mi-aș dori ca polițiștii care lucrează cu aceste cazuri să primească o copie.

Vă rog să îmi respectați alegerea de a-mi păstra anonimatul în această scrisoare publică, dar sunt dispusă la dialog în mod privat.

Cu stimă”

(Dacă doriți să vorbiți sau să o întrebați ceva pe autoarea scrisorii, scrieți la adresa de contact de pe acest blog si vă dau adresa ei de e-mail)

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

3 Comments

  1. ..incredibil…atat pot spune…trist…socant..multumesc ca impartasesti lumii, ..cuvintele nu-si au rostul..e o senzatie, pe care nu am cum sa o descriu in cuvinte, doar atarna greu..imi pare rau ca unii din noi „experimentam” fara vointa noastra

  2. Imi pare rau pt ce i s-a intaplat persoanei in cauza ,dar asa zisa politie Romana e total nepregatita pt asa ceva ,in primul rand trebuiau recoltate probe biologice si imediat adus un psiholog ,dar unul bun nu facut pe banda rulanta made-n Romania (la scoli private cu diplome in functie de bani si nu de cunostiinte acumulate.). Orice sectie de politie ar trebui sa aibe un psiholog ,care stie ca noi oamenii ne manifestam diferit in cazul traumelor ,unii tipam ,refulam furia si neputinta ,altii ramanem cumva blocati ,e mintea noastra care ia diferite masuri de protectie .
    Si da unii dintre noi preferam sa ni se rupa gatul decat sa traim la nesfarsit drama violului sau altceva, care de fapt te doboara psihic ,nu fizic .Si sa avem pardon ,dar eu am impresia ca in politia Romana se fac angajarile pt cat esti de prost pregatit si sigur sa n-ai IQ-ul prea mare si ii de musai sa n-ai suflet ca daca prostii pun de-o revolutie astia vor trage fara sa ser mai intrebe de ce..
    Iubita tu te agati de o himera statul roman nu-ti va face dreptate mai ales dupa 11 ani ,nu sunt psiholog ,nu stiu cum sa-ti iau povara de pe umeri ,incearca doar sa te extragi din jocul mintii tale care te duce mereu in locul si timpul nefast de atunci care pt tine a ramas mereu acum .
    Eu am avut un accident de masina ,si mintea mea se vroia continuu acolo,i am incercat de toate pana cand am invatat sa respir :la inceput tragi aer in piept si-ti imaginezi ca-i echilibru ,dai afara aerul si-ti imaginezi ca-i dezechilibru (deci inspiri zici echilibru-expiri e dezechilibru) de 7 ori dimineata ,la pranz si seara ,ai sa vezi ca mai tarziu o sa poti face exercitiile in patru timpi e-chi-li-bru ,tiiaerul in tine si te gandesti ca-i pt mintea ta apoi dez-e -chi-libru dai afara .Pare un joc dar la mine a dat rezultate ,e drept ca dupa 3 luni .Eu sunt un nimeni ,dar poate te ajuta .

Leave a Response