close
Dezvoltare personală

Trauma – cauză, (in)validare prin comportament și la ce poți să fii atent (1)

Acesta e un articol dintr-o serie, căci mi-am dat seama că mi-ar plăcea atât cât pot, să prezint subiectul pe toate părțile, în așa fel încât cei care mă citesc să poată înțelege și aplica ceva. Pentru o viață mai liniștită.

Am avut norocul de-a fi nevoită să mă descurc singură în majoritatea situațiilor „traumatizante” din viața mea.

De ce cred că am avut noroc cu asta și de ce am pus ghilimelele, vei vedea puțin mai incolo.

Pentru început, am să prezint viziunea asupra traumei așa cum e văzută la momentul actual de majoritatea:

Evenimentele dificile cu care se poate confrunta un om la un momentdat sunt ușor încadrate de specialiști, dar și de restul oamenilor din jur la traume psihologice, care pun semnul egal între eveniment și traumă,  care cauzează emoții puternice, schimbări chimice în corp, schimbarea comportamentului, frici intense (se încadrează tot la emoții) și limite ulterioare pe care omul le poate avea când se confruntă cu un stimul care să-i amintească experiența.

La categoria traume intră: certuri și abuzuri din copilărie (dar nu numai), abuzuri fizice și/sau sexuale, moartea cuiva drag, pierderea locului de muncă/a casei/a siguranței, schimbarea țării în care trăiești și/sau nevoia de a te (re)adapta la o altă cultură, respingerile, abandonul sau neglijența care cel mai adesea își pun amprenta în copilărie. Etc etc etc.

Sunt de acord că o experiență dificilă și dureroasă poate lăsa niște urme adânci și traumele trebuie văzute, acceptate și vindecate.

Nu sunt însă de acord cu viziunea asupra experiențelor dificile, seriozitatea cu care unii pronunță termenul de Traumă (chiar și acolo unde e) și cum este folosit în ziua de azi, luându-ne responsabilitatea de pe umeri sau îndemnându-ne să rămânem într-un trecut pentru a rezolva ceva.

Pentru ca trauma să fie văzută și acceptată…trebuie să schimbăm puțin ochelarii prin care o privim.

Iar pentru vindecare e nevoie să înțelegem mai mult decât doar niște evenimente trecute.

Trauma nu este o experiență

În sensul că nu putem pune semnul egal între o experiență dificilă și traumă, căci cu toții cunoaștem unele contexte care sunt interpretate diferit de oameni diferiți. Așa că aceeași experiență poate să lase căzut pe cineva, iar pe altcineva să nici nu clatine.

Trauma este interpretarea unei experiențe, urmată de un comportament repetat care validează interpretarea inițială.

Abia după ce comportamentul a fost repetat suficient de mult încât raportarea la eveniment să fie luată drept adevăr (de minte, corp, inimă) și s-au ignorat niște soluții sau resurse…putem vorbi despre traumă.

Multe experiențe au potential traumatic, însă depinde de cum sunt interpretate de fiecare.

Fără să judecăm că putem controla cum privim lucrurile, trebuie să înțelegem că uneori poate nu stă în controlul meu/a nostru să fiu pe fază și să mă văd când îmi validez ceva horror.

Dar și când trauma e instalată, mi se pare important de înțeles că ajută mult îngăduința cu care ne privim și privim experiența.

Iar dacă lucrezi cu oameni, e importantă relaxarea și încrederea în resursele celuilalt (și ale tale ca terapeut, dar și ale pacientului în care crezi că poate să facă față și-i arăți resursele cu respect, îngăduință și compasiune, în locul milei și a tonului serios, grav.

Putem avea același context la doi oameni diferiți, iar la unul să fie traumatică experiența, dar la celălalt nu, pentru că el s-a raportat altfel la experiența trăită. Sau a avut mai multe resurse interioare ori chiar un context mai favorabil.

Problema este că noi băgăm termenul de trauma în cutiuța cu experiența, în loc să fim atenți la cum își traduce omul experiența și care e comportamentul lui pe termen lung privind situațiile care-i amintesc de experiența respectivă (cât de prezent este, dacă își ia deciziile conștient sau repetă un tipar din trecut ca să-și valideze trauma, e responsabil pt deciziile actuale sau nu, care e strategia de a se ține pe loc sau a face față situației, etc).

Ca societate, ne-am obișnuit să privim cu milă orice pare ieșit din normal (de parcă am ști care și cum e normalul) și să batem pe umăr omul, ca și cum am ști că experiența aia îl va marca.

Câteodată așa se întâmplă și e normal. Dar alteori noi l-am marcat prin gesturile noastre care au validat gravitatea experienței.

O experiență, chiar de e gravă sau dificilă, vindecarea cere respect, soluții, concentrare, resurse ce trebuie păstrate și folosite spre mai bine, nu spre auto-compătimire sau liniștirea altora.

Adulți fiind și aflând de multele tipuri de răni sufletești și traume, am ajuns inconștient (sau alții mai conștient) să ne folosim de trecut pentru a ne scuza prezentul fad sau problematic și lipsa unei responsabilități de acum, pe care nu o vrem.

Astfel, cum ceva nu putem face, nu ne convine, viața e grea, nu ne place comportamentul cuiva…brusc ne amintim de traumele din viața noastră. Care sunt reale. Doar că sunt scoase pe masă într-un context propice pentru a ne folosi de ele…sau pentru a le vindeca (luând alte decizii).

În acest punct, ori ne urmăm EGO-ul măreț și ne validăm iar trauma intrând în victimizare, învinăvățire și lipsă de responsabilitate că doar noi suntem răniți. Ori…preluăm puterea interioară și luăm alte decizii, în acord cu prezentul, responsabili pentru alegerile curente.

Prezentarea unei alte raportări

O lungă perioadă de timp, la toate evenimentele pe care le-am organizat sau la care am fost invitată am ales să vorbesc din viața mea, întâmplări triste sau tragice le-ar numi unii, într-un stil umoristic sau măcar detașat și relaxat…iar scopul meu a fost de fiecare dată să pot arăta că putem vorbi de lucrurile astea și altfel. Că ne putem raporta la traume și mai senin, mai responsabil…că nu e capăt de lume, ci e posibil să fie un nou început…dincolo de ceața și durerea aia.

Și speram (încă mai sper) că va veni un moment în care și speakerii, psihologii și oamenii care vor să ajute…nu-și vor mai lua fața aia serioasă când vorbesc de traume, ci vor alege o variantă mai relaxată, de suport și încredere în resursele umane.

Că orice-ar fi…putem face față. Trebuie doar să găsim o cale. Singuri sau cu ajutor, cu resurse puține sau multe, atât cât putem și cum putem, dar sigur există soluții și căi de acces pentru o viață mai tihnită.

Spuneam la început că am avut noroc c-am fost nevoită să mă descurc singură. Acum să-ți prezint de unde norocul meu:

Am fost violată acum niște ani mulți. Așa, ca la carte…cu o bătaie de am descoperit și eu unde mi-e ficatu și cum poți rămâne fără aer. Și întâmplarea a făcut să nu pot spune la nimeni, deci n-aveam pe cine mă baza atunci. Nu de rușine, ci mai mult din grijă.  Cu toată disperarea momentului, am avut o rațiune bună și am știut că familia și prietenii mei vor cădea în drame, îngrijorări, disperări, supărări…de care nu aveam chef atunci.

În primul moment când m-am trezit pe gresia din baie…nu mi s-a părut mare șmecherie. „Asta e! Bine că-s vie”, mi-am zis. Apoi m-am gândit cât rău am făcut și eu unor oameni din viața mea. Cumva, m-am văzut pentru prima dată pe mine așa cum eram, nu așa cum păream. A fost un moment în care m-am simțit la răscruce de drumuri și nevoită să aleg altceva în viața mea. Ăla a fost prima clipă de exemplu, când mi-am dat seama cât am manipulat bărbații din viața mea și mi-am promis că și de-mi smulg părul din cap…eu nu mai agresez nicio ființă umană.

Mă simțeam un pic tristă, dar în mare…nu mi se părea așa tragic și m-am bucurat că nu aveam vânătăi pe față. Apoi mi-am amintit o discuție cu sora mea, avută cu mult timp în urmă, când uitându-ne la un film mi-a spus că nu există experiență mai umilitoare și mai degradantă pentru o ființă umană decât un viol. Că e cel mai rău lucru pe care-l poate păți o femeie.

Brusc, mi s-a părut mare lucru că am fost violată. M-am înfuriat, m-am simțit umilită și multe altele. M-a supt starea aia cu totul, că nu am mai fost conștientă de micile revelații avute cu minute în urmă și nici nu-mi mai simțeam corpul (observă-te în emoții puternice, ești în corp? Îți simți tălpile?)

Dar tot am avut inspirația să nu sun pe nimeni din familie. Voiam liniște.

Nu știam cum o să-mi duc singură povara ce mintea mea o făcea să pară mult mai grea, da sigur voiam s-o fac în liniște; fără priviri cu milă, umeri pe care să plâng și încurajări plini de îngrijorare. Și a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua.

La scurt timp, pentru că eram prea ocupată să mimez fericirea ca să nu se prindă nimeni și mi-era și greu să văd cum singurică mi-am distrus viața prin niște decizii, am ajuns și într-o depresie.

Nu știam că așa-i zice, nu știam ce e aia….habar n-aveam pe-atunci ce am și nici nu erau așa în vogă articole pe internet și cărți pe care le găsim azi. Sau erau, dar poate n-am ajuns eu la ele sau ceva.

Nu știam decât că nu mă puteam ridica din pat și că majoritatea gândurilor mele erau de suicid. Mă durea carnea pe mine la propriu, până într-o vreme când nici aia n-am mai simțit și a rămas un soi de Nimic, ca un fel de prăpastie în care tot cazi…dar nu ajungi nici să te izbești de sol, nici să te oprești din cădere, însă fără să mai simt ceva intens…Era un Nimic sec, unde se plimbau gânduri diverse legate de metode de-a scăpa de viața mea. În pauzele când în loc de ceva sec, apărea vreun simțământ în mine…nu puteam să respir și aveam impresia că mă strâng pereții, că vin peste mine (atac de panică, da nu știam nici de ăsta atunci).

Și-n perioada aia, am mimat veselia pentru cei cu care vorbeam la telefon și am ales să mă descurc singură. Nu din orgoliu, ci pentru că atunci, uitându-mă în jurul meu, știam că nu e nimeni suficient de stabil încât să mă țin de el fără să cadă cu mine în îngrijorări, disperări și milă. Dacă exista vreo șansă să mă ridic de acolo, știam că trebuie să evit gălăgia celor din jur.

Nu-ți povestesc acum toată istoria depresiei mele, dar pe scurt…la un moment dat a apărut un om fain care m-a inspirat cu o frază și atunci mi-am dat o șansă și mi-a venit ideea să văd ce e cu mine. Am transformat toată treaba într-un joc de strategie și mi-am acordat câteva luni, cu răbdare, să descopăr ce e acolo, în mintea mea. Dacă nu mergea nimic, sinuciderea era oricând o opțiune. Doar că era des amânată.

Strategia mea, jocul, pagini din jurnalul meu de atunci le voi posta altă dată. Însă acum vreau să-ți spun că am fost nevoită să trec prin astea singură și am avut noroc. Nu doar să nu am oameni îngrijorați și agitați în jurul meu, ci și norocul de a găsi o cale și niște mici resurse utile (cum a fost ideea cu jocul).

Dar ce m-a ajutat cel mai mult a fost că habar n-aveam că aia e o depresie (mă simțeam eu moartă și goală, în cădere pe dinăuntru, da nu aveam etichete atunci, nu știam cum îi zice, ce e, se se întâmplă, nu m-a speriat nimeni cu nicio teorie, deci n-am mai adăugat disperare peste gravitatea inițială).

Și m-a ajutat că toată energia…aia puțină pe care o mai aveam, a fost orientată spre cum să fac să ies de acolo, nu cum să-i liniștesc pe alții sau cum să le ascult lor interpretările.

Nu mă puteam agăța de nimic, nu am avut pe cine să dau vina, nu am obținut niciun beneficiu inconștient, cum ar fi atenție din partea celorlalți, așa că a fost musai, neapărat și absolut necesar să fac ceva. Take it or leave it!

Mi-am dat la început o lună să mă pun cât de cât pe picioare, apoi încă o lună…și tot așa până când nu mai număram zilele, ci am observat că încep să văd prin ochii mei (în depresie, majoritatea lucrurilor, oamenilor și peisajelor sunt ca și tablouri fără viață) și să-mi placă ce văd.

Nu aveam nu știu ce sens în viață atunci, dar într-o dimineață m-am trezit cu inima mai ușoară, iar asta mi-a dat încredere, curaj și speranță.

Când mi-am abordat experiența violului, uitându-mă în urmă de pe o stare mai ok, am putut să văd nu doar că nu e nimic personal acolo și că nici omu ăla nu e prea sănătos de felu lui, dar am văzut și că viața merge înainte cu tot cu experiența aia și primul meu instinct a fost bun: nu e așa mare șmecherie, decât dacă aleg eu să mă torturez cu ea neapărat.

Nu toți au puterea și resursele să-și vadă așa experiențele și știu asta. O vreme credeam că oricine poate. Mi-am dat seama apoi de-a lungul anilor că sunt și norocoasă, că mai am și niște chestii native nu muncite, că uneori exact creativitatea mea m-a salvat, dar am apelat la ea instinctiv. Știu că uneori oamenii n-au șansa să se ridice sau pentru unii e foarte greu să o facă singuri. Dar la fel de bine știu și cred, că mai în orice situație…se pot găsi soluții și o inimă împăcată. Cu răbdare însă.

Și cred că tuturor ne-ar fi mai ușor, dacă nu ar mai apărea gravitatea asta pe fețele celorlalți, la nivel mic și mare.

Adică pentru unii e chiar traumatizant un viol că și-au interpretat experiența altfel și n-au găsit alte resurse. Însă cei din jur fac din interpretarea inițiață ceva și mai horror în momentul când privesc cu milă, disperare, stres, furie…în loc să vadă unde are omul niște resurse, ce se poate face (și legal, dar și la nivel interior), cum își poate îndrepta atenția spre responsabilitatea lui și o viață faină, atentă, plină. Nu împotriva acelei experiențe, ci cu tot cu ea.

După un eveniment în care am povestit experiența violului, cu oareșce umor și detașare….concentrându-mă pe mesaj, soluții, etc…o femeie s-a apropiat de mine spunându-mă că ea e terapeut energetic (nu mai știu cu ce se ocupa, da pricepeți voi) și că eu nu sunt bine nici acum.

  • Sărumâna pentru grijă, dar eu cred că sunt ok.
  • Nu, nu l-ai iertat pe omu ăla
  • Poate că nu, deși eu zic că da. Însă sigur am înțeles experiența, iar acum mă simt bine. Mai abordez blocaje pe măsură ce-or să apară. Nu zic că-s neatinsa, zic doar că sunt împăcată și dacă vor mai apărea urme, le voi vedea în prezentul meu și le iau pe rând, văd ce fac. Nu-i problemă, zic

Dar femeia o ținea pe a ei că e foarte grav ce am pățit eu și am nevoie de atenție, plâns și altele. Eh! Vedeți cum încurajăm noi traumele celor din jur?

Dacă în viziunea unui om o experiență este catalogată ca fiind tragică, se așteaptă ca toți ceilalți să o vadă așa. Nici nu mai observă unde nu e cazul, unde omul are alte resurse, etc.

Eu am avut norocul să observ că ea vorbea pe un ton serios de profesionist și eu n-am încredere în tonurile alea serioase prin care-mi pui etichete, fără să fii atent la mine, la resursele mele, la ce e diferit. Sau măcar mă întreb bine și-s atentă-n mine, să văd dacă se potrivește eticheta sau nu.

Nu trauma este o problemă

Nu trauma e problema cea mai mare, ci faptul că ne folosim de ea (să părem speciali, să zicem vieții că-i justificat să fim victime (pentru că am fost cândva!), să nu luăm decizii sau să decidem prost, etc) și o tot ducem cu noi în fiecare moment prezent, validând-o iar și iar, făcând experiența să aibă o forță tot mai mare.

Poate ai impresia că trebuie să te întorci în trecut ca să vindeci ceva. Problema e că dacă te uiți în trecut fără să fii puțin atent și prezent, te absoarbe cu totul.

Eu cred că traumele din trecut se văd în fiecare moment prezent.

Dacă chiar vrei să te vindeci, ai șansa în fiecare clipă în care te observi și te întrebi ce decizie iei, cine o ia (ce parte din tine? Aia traumatizată? Copila, mama/tata sau adultul care ești?) și să faci ceva diferit acum.

Oricât te-ai întoarce în trecut să faci exerciții pe iertare, transe, hipnoze și altele (unele utile, dar folosite ca și mecanism de fugă devin degeaba)…tot se vor vedea urme a experiențelor care te-au marcat. Iar urmele alea sunt în prezent. Și rănile alea nu sunt acolo ca să te încurce sau umilească, ci sunt acolo ca o oportunitate dată de viață.

Iar acolo unde e necesar să fii atent la trecut, o vei face fiind ancorat în momentul prezent (fără să te absoarbă cu toată atenția în trecut). Rămâi deci cuplat la viață și la realitate.

Dacă ești atent, vezi că viața îți dă șansa să te vindeci…sau să-ți scuzi deciziile (or lipsa lor) apelând la traumele din trecut.

Dacă chiar e cazul să te întorci în trecut ca să cureți ceva, va veni trecutul la tine…(tot la timpul prezent), ca să-i acorzi atenție, respect și grijă.

De exemplu, hai să vă spun cum arată să te folosești de traumă, să colaborezi cu limitele tale sau să vindeci trauma:

După câțiva ani de la experiența mea cu violul, făceam sex cu un iubit. Și la un momentdat, într-o anumită poziție, mi-au venit în minte scene din experiența aia. Înainte nu-mi aduceam aminte nimic, căci am leșinat atunci, deci n-aveam detalii, știam doar că m-am trezit pe gresia din baie, știam ce s-a întâmplat, dar nu-mi aminteam mare lucru (mecanism de apărare automat al creierului). În acel acum, momentul intim cu iubitul meu, era clar și vedeam ce s-a întâmplat, era atât de viu de parcă atunci și avea loc.

Să mă folosesc de traumă sau să decidă trauma

ar fi însemnat să-mi opresc iubitul și să-i spun că nu mai pot face sex cu el, că-i vina lui că de ce facem sex în poziția aia. Și aș fi intrat în drame, plâns și să mă simt victimă, spunând că din cauză la tipu ăla acum nu-s liniștită. Astfel, mi-aș fi validat experiența din nou, întărind-o.

Colaborarea cu trauma

ar fi însemnat să-l opresc pe iubitul meu și să-i spun adevărul și că nu-s în stare să continui. Dar totuși, alegând adevărul pe un fond senin, e un soi de colaborare cu viața. În loc să te frustrezi că acum a apărut, spui că asta e, nu poți să continui, dar e treaba ta de rezolvat, însă încă nu ești pregătit.

Atunci, fără să-mi dau seama foarte bine ce fac, am ales vindecarea

Și am continuat contactul intim. Pe măsură ce imaginile îmi veneau în minte, am simțit că amețesc și că dacă închid ochii, poate uit iar sau leșin sau ceva. Dar atunci am vrut să iau decizia eu. Femeia, adultul, omul care voiam să fiu.

Așa că nu am închis ochii, ci am ales să fiu foarte prezentă la tot ce se întâmplă și să observ și ce-mi vine-n minte.

Am început să plâng și am apreciat foarte tare că iubitul meu a rămas stabil, calm, relaxat; mă mângâia, dar nu se oprea. Exact de asta aveam nevoie atunci.

Mi-am ținut ochii deschiși și pe măsură ce imaginile și amintirile se intensificau de parcă atunci avea loc experiența neplăcută…îmi atingeam iubitul ca să-i simt textura pielii și să văd că e el și mă uitam în ochii lui spunându-mi în gând “Rali, este ok. Ești cu C, nu e altcineva. Este C, ești în siguranță”. Mi-am repetat asta și m-am lăsat să trăiesc orice gând, imagine sau amintire, fiind atentă la realitatea momentului și știind că în prezent EU ALEG.

Ăla a fost primul moment din viața mea când am simțit că pot să plâng sau să cad…că cel de lângă mine rămâne stabil lângă, și nu doar că nu-l trag în jos după mine, ci este un stâlp ancorat în realitate, blândețe și încredere, de care mă pot ține și sunt în siguranță până la capăt.

Așadar, vezi, nu a trebuit să mă duc eu în trecut să vindec ceva. A venit trecutul la mine. Și sunt recunoscătoare că s-a întâmplat așa.

Dacă mă duceam eu să vindec te miri ce rămășițe din trecutul ăla, mă duceam în capu` amintirilor mele, dar cu mâinile goale (fără resurse care să mă ajute să rămân echilibrată). Altcândva n-aș fi fost pregătită și ori aș fi forțat din grabă și mândrie, ori m-aș fi afundat mult mai tare.

Însă fiind ocupată să-mi fac o viață ok în care să trăiesc cu plăcere, apoi fiind atentă la prezent…am avut alte resurse să fac față și să vindec ce-a mai rămas. La timpul potrivit.

Vindecarea este oricum supraestimată

(Da, acum exagerez. dar consider că e foarte important să luăm de pe noi presiunea vindecării. Ne comportăm de parcă viața n-ar avea sens și altfel. Dar are și vine binevoitoară la noi cu incredibil de multe oportunități, dacă suntem treji să le urmăm)

Întrebarea nu e cum vindeci repede repede repede ceva, ci cum faci să trăiești demn cu toate rănile deschise și plasturii și peticelile de pe suflet, construind responsabil o viață în care merită să trăiești.

Cu răbdare. Și-n timp ce traumele îți mai dau de furcă…cum construiești o alternativă care să fie mai sănătoasă, cum aduni resurse interioare (sau măcar să nu le ripisești pe alea ce le ai) pentru a putea privi și aborda provocările vieții și altfel?

Și să fii recunoscător când viața îți dă șansa să alegi diferit. În prezent.

Și așa aduni resurse să te uiți și în trecut, dacă e cazul. Sau să poți fi de față, prezent și pregătit…dacă vreo rană din trecut vine la tine să ți se așeze în brațe.

Deschisă. Așa tre să fie nu rana, ci inima ta când viața îți oferă oportunitatea să te vezi. Și să fii încă viu.

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response