close

Foarte mulți oameni care afirmă că vor să-și vindece relația cu părinții sunt ori confuzi și scormonesc în trecut din inerție, fără să știe ce fac acolo mai exact…ori sunt cei care se folosesc de această „muncă” pentru a evita responsabilitatea a ceea ce pot face în prezent, sub scuza că “Până nu rezolv partea aia din copilăria mea, nu pot face nimic aici” sau “Trecutul ăla mă influențează și acolo e cauza. Acolo trebuie lucrat”

În multe articole, cursuri, abordări de tot soiul se folosește această expresie “Vindecă-ți relația cu părinții” sau “Iartă-ți părinții” și altele.

Bună ideea. Realizarea însă, lasă de dorit din punctul meu de vedere.

Am trecut și eu prin etapele astea de a dori să vindec ceva din trecut, să curăț, să înțeleg. Și efectele au fost de scurtă durată pentru că deși acolo sunt multe cauze…uneltele sunt la mine, cea din prezent.

Or`nu poți săpa pământul cu mâna goală și să plantezi scrum de țigară, așteptându-te să iasă roșii și ceapă.

Deci azi scriu despre câteva clișee. Scriu de ce relația cu părinții nu se vindecă în trecut, ci în prezent. Și despre revolta și pretențiile cu privire la cei care ne-au trântit pe lumea asta.

Iată unele clișee de care m-am lovit de-a lungul timpului și limitele pe care le văd la ele.

Trebuie să fii recunoscător că ai fost adus pe lume. Atât.

Cred  în ideea asta. Chiar cred că atâta vreme cât ai fost adus pe lume și așa cum a fost de rău…tot ai crescut și ești cât de cât sănătos, restul sunt pretenții care n-au ce căuta în programul nostru artistic, mai ales că și părinții noștri au avut limitele lor.

Dar limita acestei idei este o altă parte a lumii existente, unde există oameni schilodiți (sufletește și/sau fizic) pe viață, care n-au nicio altă șansă și nici resurse. Cum le spun la ăștia să se bucure că-s pe lumea asta?

Trecând peste clișeul spiritual (fain de altfel) că viața e o binecuvântare și e minunat să fii aici, oamenii ăștia sunt prinși în niște handicapeli grave și vieți insuportabile, sunt blocați într-un mental care se chinuie să supraviețuiască și au bunul simț chinuit.

Cum să îndrăznesc să le spun (cu superioritate oarecum) un căcat spiritual, știind că nu pot să întind o mână de ajutor reală, doar să împrăștii niște fraze precum “Fii recunoscător că ești în viață”, când ăla tot ce vrea e să se sinucidă.

Situațiile astea sunt altă poveste la care poate voi reveni cândva. Am vrut doar să arăt că mai există și o altă parte a acestei vieți, unde recunoștința pentru viață e inaccesibilă deocamdată.

Trebuie să-ți ierți părinții

Da cine sunt eu să-mi iert părinții? Cine mă cred eu de EU trebuie să le ofer iertarea?

De ce nu m-ar ierta ei pe mine? Dacă și eu i-am traumatizat la fel de tare sau mai rău decât au făcut-o ei?

Doar pentru că părintele se consideră că e un adult, nu înseamnă că e dator să nu atingă cu vreo vorbă sau faptă greșită. Și eu ca și copil nu pot face rău? Sau ca adult a unor părinți adulți.

Iertarea asta mi se pare o mare superioritate, prin care vrem să pozăm în oameni buni, nu să fim împăcați. Te iert, ca să vezi și știi tu că te-am iertat. Eventual îți și zic, ca să vezi că-s mai tare decât tine. Că tu mi-ai făcut rău, iar eu acum te iert pentru că sunt mai bun ca tine.

Dacă întradevăr vreau iertarea pentru mine, îmi caut o minimă înțelegere și îngăduință care să-mi aducă împăcare. Nici nu-i nevoie să-ți spun ție asta. E suficient să o simt eu.

Trebuie să-ți iubești părinții

Nu trebuie absolut deloc să-ți iubești părinții. Ca să poți face asta, trebuie să ai ceva de iubit.

Și dincolo de mofturile noastre, când putem face un efort să vedem că cei care ne-au crescut, cu toate limitele lor, sunt oameni buni, n-avem decât să le apreciem efortul.

Însă există și oameni la care nu ai ce iubi pentru că n-a mai rămas nimic uman în ei. Pot însă să le respect existența. Să-i respect chiar și pe ei, care-și duc din greu niște consecințe. Dar stau la distanță.

Iertarea și iubirea sunt niște umbreluțe colorate pe care ni le dorim și vorbim despre ele. Dar adevărul e că habar n-avem ce înseamnă și toate acțiunile noastre arată exact opusul la ce spunem.

Nu mă pot forța să iert sau/și să iubesc. Da nici nu trebuie. Căci am la îndemână alte lucruri mult mai accesibile:

Pot să încerc să-mi văd de pretenții și să nu mai împroșc cu noroi. Pot să fiu mai îngăduitor. Pot să fiu mai prietenos acolo unde e cazul. Și asta deja mă duce la o acceptare mult mai mare decât mult-scremuta iertare și iubire. Sună mai bine alea, dar nu-s așa mare șmecherie în realitate.

Vreau să-mi vindec relația cu tata/mama

Problema este că vrei să-ți vindeci relația cu tata în trecut.

Desigur că multe aspecte din prezent sunt o influență din copilărie, un tipar, un comportament impulsiv, etc. Toți le avem astea. Dar nu vindeci nimic în trecut, că nu te poți teleporta acolo cu resursele tale de acum și să schimbi oameni, contexte, minți, stări.

Fii atent când susții că lucrezi în trecut, că te întorci cu privirea acolo și ești tot copil.

Părinții sunt tot ăia. Și te chinui să aduci în copil tot felu de stări forțate. Dar ești revoltat, furios, te-ai decuplat de la adultul care ești azi și continui să fii copil. Iresponsabil. Te poți simți mai eliberat (la suprafață) o vreme. Apoi te trezești că iar se naște-n tine o furie, o nemulțumire, o amintire.

N-ai ce să vindeci relația cu tata în trecut. Dar poți să fii atentă la niște tipare din prezent pe care observi că le repeți. Cauza este în fiecare moment și interacțiune din viața ta, când iei decizii automate și repeți aceleași greșeli. Aici ai ce face.

Și poți să fii mai atentă cum te raportezi la bărbații din viața ta, să fii atentă ce vrei mai exact și DE CE, să vezi ce decizii diferite poți să iei.

Și cu fiecare atenție la prezentul tău și raportare ori relație îmbunătățită…ești mai împăcată și rezolvi cauza. Cândva, te uiți în spate și-ți vezi tatăl altfel. Poate cu o mai mare îngăduință, poate drag, răbdare. Poate chiar nepăsare. Dar nu revoltă.

N-ai ce să vindeci relația cu mama în trecut. Dar poți să fii atent la niște tipare pe care le repeți în prezent cu femeile din viața ta. Și schimbând acolo raportarea, având mai multă atenție, respect, bun simț…rezolvi cauza în fiecare moment în care dezici altfel. Și va veni o vreme când uitându-te-n spate…vei privi mama cu îngăduință.

Însă atâta vreme cât tu lucrezi (prin exerciții, meditații și toată atenția ta) în trecut, trecutul te controlează pe tine.

Căci nu-ți faci treaba ta acum. Și nimeni nu o face în locul tău. Iar când te controlează trecutul (că tot acolo ți-e atenția și energia), tata ia decizia. Mama ia decizia. Copilul care ai fost atunci ia decizia.

De exemplu, dacă m-am simțit respinsă de tata în copilărie…n-am ce să vindec în trecut. Că dacă mă întorc la 5-6 ani…tata tot ăla va fi și tot la fel mă voi simți. N-am ce scrisori de eliberare să-i scriu…sau și mai rău, să-i reproșez ceva.

Însă pot să fiu atentă în prezent. Dacă văd un bărbat care-mi place și simt să mă apropi de el, dar nu o fac pentru că mi-e frică să nu fiu respinsă….tata (proiecția lui) a luat decizia. Copilul a luat decizia.

Dacă deși mă intimidează sau sperie, mă apropi de el și-s recunoscătoare pentru interacțiunile mele…eu iau decizia. Și ceva se schimbă în structura mea interioară.

Pot să confirm acum că de câte ori îl văd pe tata simt drag, îngăduință, respect pentru greșelile lui a căror consecințe și le duce, compasiune. Dar nu mai simt nicio secundă revoltă, furie, frustrare. Pentru că în prezent m-am concentrat să iau decizii mai inspirate EU.

Nu am acum relații armonioase pentru că mi-am vindecat relația cu tata, ci în fiecare interacțiune cu bărbații din prezent, fiind atentă la raportarea mea și la decizii mi-am vindecat relația cu tata. A fost un efect. Nu un scop în sine.

De fiecare dată când mi-e frică de câini, de stânci, de multe altele…aud vocea mamei care-mi spunea să am grijă să nu cad/să nu mă lovesc/să nu-mi rup gâtul.

Dacă mă las dominată de frică și nu fac ce simt (ceea ce se mai întâmplă încă în multe aspecte) mama ia decizia. Copilul face.

Dacă deși speriată, sunt mai atentă, mai prezentă și fac ce simt…eu iau decizia.

Și încet încet, învăț să trăiesc atentă, cu maturitatea celei care sunt azi, nu cu fricile mamei mele. Așa am învățat să înot, ignorând vocea mamei din capul meu și luând eu decizia să mă întind pe apă cu plăcere și curiozitate.

În fiecare discuție, întâlnire, relație din viața ta…poți să vezi tipare automate, cum te raportezi, ce respecți, ce te revoltă, unde și cum pretinzi ușor. La astea poți să fii atent și să schimbi ceva.

Schimbă ceva acolo unde ești, iar ceva în interior- exterior se schimbă.

Dacă nu faci ce poți acolo unde ești…e pentru că vrei să-ți delegi responsabilitatea prin a da vina pe alții (părinți, trecut, circumstanțe, etc) și să amâni treaba ce o poți face și care ți se pare prea banală, măruntă, nu vezi cum ar rezolva asta ceva la viața ta.

Dar trebuie să faci ce poți…pentru că altceva mai bun nu e de făcut.

Nu e neapărat să se schimbe relația ta cu părinții. Însă e probabil să se schimbe felul în care-i vezi. Să știi când/unde să pui distanță, unde să te apropii, fără revolte de copil.

Ce am scris mai sus este cu referire la cei care chiar vor să facă ceva, fără să dea vina pe trecut, atâta că sunt confuzi și îi mai păcălește mintea (a lor sau a altora) cu tehnici de săpat în trecut, ignorându-și prezentul.

Mă interesează trecutul tău atâta vreme cât îmi spune ceva relevant despre tine cel din prezent și putem lucra cu acel ceva aici și acum. Căci oricum, toate astea se reflectă și-n prezentul unde iei decizii.

E normal să ai o oarecare revoltă, întristare, furie cu privire la părinții tăi, atâta vreme cât e pe cât posibil împăcată și în loc să arunci pe ei noroi, vezi cum le îți poți transforma stările în catalizatori pentru a face ce trebuie în prezent. Și de ex. atunci când vezi că te enerva la ai tăi că se/te mințeau…folosești tot ce știi pentru a fi tu mai sincer în viața ta, cu cei din jurul tău. Cu răbdare, dedicare, hotărâre.

Revolta pe trecut care vine la pachet cu milioane de pretenții de la părinți (să te fi iubit mai mult, să-ți fi arătat, să-ți fi dat, să-ți fi făcut) este a oamenilor care au primit deja foarte mult de la părinții lor, dar numai pentru că nu au primit ce considerau ei că li se cuvine (mai mult sau tot), dau din picioare…devenind niște adulți răsfățați.

Dacă n-ai fi primit nimic valoros din relația cu ai tăi sau/și în copilăria ta…atunci nici n-ai mai putea pretinde ceva că ai știi că n-ai  de la cine cere și de ce.

De ce n-am pretins niciodată de la maică-mea bani? Păi…pentru că niciodată nu a avut să-mi dea. Dar am pretins cu ușurință să mă asculte, să mă aștepte acasă, să facă alte lucrurile…care mi le oferea ușor.

Fii atent în relațiile tale și observă de la ce oameni pretinzi? Ce ți-au oferit până acum?

Și haideți vă rog să ne uităm puțin și din ce spațiu pretindem de la părinții noștri un alt trecut sau un alt comportament prezent:

Pretindem asta nervoși…într-un secol norocos. Unde avem acces la tot ce ne dorim, unde putem să ne găsim un job cu ușurință sau să ne facem o afacere, un spațiu sigur, în țări unde nu explodează nicio bombă lângă noi și nu se trage niciun glonț la picior (Crede-mă, dacă ești într-o zonă de război nu ai vreme să te gândești tu la copilăria dificilă).

Pretindem altă viață și alt comportament de la părinții noștrii, acum, în era internetului și a informației (chiar prea multă informație), când orice ne este accesibil la un click distanță. Așa am aflat până și că avem răni din copilărie. Străbunicii mei cu siguranță aveau și ei „traume” din copilărie, da nu știau. Și neștiind, erau prea ocupați să facă ce era de făcut în prezent ca să-și facă o viață plăcută.

Cerem atât de multe, într-o perioadă când avem acces la oameni, prieteni, articole, cursuri…la un pas distanță.

Nu știu ai voștri părinți cum au fost…dar ai mei n-au avut acces la tot ce am eu astăzi. Nici resurse, nici posibilități culturale, nici multe…

Dacă chiar vrei să-ți vindeci relația cu părinții, vindecă-te pe tine!

  • Vindecă-te de pretenții exagerate de la toată lumea, iar în schimb oferă ce poți acolo unde ești (observându-ți și mândria care-ți apare repede în oase. Potolește-te! Nu ești niciodată atât de tare pe cât te crezi).
  • Vindecă-te de dorința de a controla tot ce mișcă și e pe lume, observându-ți superioritățile mici și mari, amintindu-ți atunci că ești responsabil. Și nu doar pentru ce aduci în viața ta, ci și în a altora. Ce poți face acum, cu ceea ce ai, acolo unde ești?
  • Vindecă-te de presiunea pe care o pui pe tine. Să iubești, să ierți, să mai știu eu ce concepte care sună bine, să pari, să faci. Și doar ia o decizie a ce vrei să fii, apoi fă doar ce poți, chiar dacă pentru ochii lumii e prea puțin sau prea lumesc. Începe cu îngăduința. Și nu ai nevoie de nimic altceva decât de lucruri omenești. Lasă zeii unde sunt și relaxează-te. Nu vei fi niciodată unul.
  • Vindecă-te de comportamente automate pe care le faci fără să gîndești o secundă cu capul tău. Fii mai atent cine ia decizia și de ce? Ia decizia mama, tata, copilul, cartea citită, mentorul, vraciul, popa? Cine decide?
  • Fii mai atent la viața ta și respectă, îngrijește și crește ce-ți dă sens. Apropie-te sincer de oameni și fă-ți din fiecare prezent, o viață din care să n-ai nevoie să fugi în trecut. Decât ca să-ți amintești o lecție, o privire, un comportament, o aspirație, ceva rău ce poți evita sau ceva bun ce poți face.
  • Amintește-ți că în fiecare interacțiune din viața ta (cu colegi/colege, prieteni, iubiți, orice tip de relație) poți să fii mai atent și în relațiile apropiate stă sursa creșterii și echilibrării tale interioare.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response