close
no thumb

Lester Tenney era un soldat american, capturat de japonezi în 1941, împreună cu alți 12.000 de americani și 60.000 de filipinezi în ceea ce era cunoscut sub numele de Marșul Morții Bataan. O sută de kilometri pe jos prin jungla filipineză

Erau obligați să meargă mai mult de 14 ore pe zi, fără hrană și apă, într-o căldură ce depășea 40 de grade, iar japonezii îi omorau pe cei care nu înțelegeau ce țipau ei în japoneză, cădeau sau se opreau.

Unii dintre captivi, chinuiți de malarie și de dizenterie, cu dureri de stomac, limbile pline de praf și corpul amorțit, înaintau ca niște roboți. Cei care nu mai puteau erau executați sau îngropați de vii.

Tenney, a rămas fără obiecte personale, dinafară de o mică fotografie cu soția lui pe care a ascuns-o în bocanc, și a găsit un plan.

Trebuia să cred cu adevărat că aveam să supraviețuiesc și să ajung acasă

Și cu visul de a ajunge acasă, și-a stabilit scopuri intermendiare. Să mai reziste încă 500 de metri, să ajungă apoi până la următorul colț al drumului, să mai treacă de încă o zi. Și pentru a nu auzi gemetele de durere a colegilor lui, și-a băgat în urechi bucăți de pânză.

„Nu mi-era teamă că aveam să mor. Mă temeam că aveam să nu-mi ating scopul„,

 spuse Tenney care își urmărea obiectivul cu fiecare pas, în timp ce camarazii săi hotărau că viața nu merită trăită.

Speranța este cea care ne-a ținut în viață pe cei mai mulți supraviețuitori din Marșul Morții.Speranța că lipsa de somn, hrană, apă și boală vor înceta o dată ce vom ajunge acolo unde mergeam”

Dar se îndreptau spre o tabără de concentrare unde condițiile erau și mai dure. Tenney a evadat pentru un timp,până a fost prins și bătut cu cruzime, l-au obligat să privească execuția colegilor săi și era pus la o grămadă de munci fizice epuizabile,urmate de torturi fizice.

Dar Tenney iși amintește

:”Gândurile mele se concentrau atunci pe a trăi, nu pe a muri. Eram gata pentru orice mai inventau japonezii, deoarece știam că într-o zi voi ajunge acasă. De exemplu când eram în mina de cărbune, închideam ochii și mă gândeam la soția mea, la modelul casei pe care o voi construi, la mașina ce o voi cumpăra, la școala pe care o voi urma pentru a avea o slujbă bună și un trai decent. Mă gândeam că nu pot controla cum voi muri, dar pot să controlez cum voi trăi.”

Tenney își păstra concentrarea și mânca ce i se dădea, făcea ce i se zicea, suporta orice tortură și chiar se înclina japonezilor, dacă de asta era nevoie pentru a mai trece încă o zi,apoi alta… fiecare zi ducându-l cu un pas mai aproape de a ajunge acasă.

A fost prizonier pentru 3 ani și 8 luni, când a apărut ciuperca atomică deasupra orașului Nagasaki și a zburat să se întâlnească cu fratele său , care i-a spus cu ochii în lacrimi că soția lui, crezând că e mort, s-a recăsătorit.

Mi-am amintit că practic soția mea îmi salvase viața. Mi-a dat visul de care aveam nevoie, acel ceva de care să mă agăț.Fără acel scop, aș fi pierit cu ani în urmă. 

După o perioadă s-a recăsătorit, a făcut copii, și-a clădit o carieră de succes și și-a îndeplinit toate visele și tot ce îți imaginase în anii ăia.

Își amintise cum stătea acolo cu 5 prieteni și se rugau să supraviețuiască. Dintre toți, doar el s-a întors acasă.

Trebuie să existe ceva mai mare decât toate acestea pentru ca o persoană să aibă succes.Contează hotărârea, stabilirea scopului, atitudinea pozitivă și să nu îți fie teamă că vei da greș”, spune Tenney .

Tu spre ce scopuri înaintezi în fiecare zi?  Ce te motivează să treci peste torturi și cum alegi să trăiești?

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response