close

Nu-mi place scotoceala în rănile din trecut, frici trecute în manuale şi limbaje ale iubirii din două motive:

  1. Rareori vrem să ne uităm în direcțiile astea cu responsabilitate şi sa facem ceva (să găsim în prezent ceva de folos care să ne ajute; și găsim, dacă suntem atenți), însă foarte des ne apar în minte la momentul oportun…exact acele teorii care să ne justifice sau afunde în starea mizerabilă de victimă a sorții.
  2. Rănile, limbajele de love şi alte minuni sunt frişca pe care o punem pe rahatul interior…ca să putem da vina pe alții. Sau pe viață.

„Nu mă iubeşte conform limbajului meu de iubire, am răni din trecut, mi-e frică de abandon”

Ei na! Şi toate-ți vin în cap exact când trebuie să-ți justifici murdăria prezentă, în loc să faci curat. Adică dai vina pe celălalt, pe relație, pe soartă, dar nu te simti responsabil pentru ceea ce simți (fără să-l implici pe celălalt).

Desigur că sunt şi cazuri când te uiți la lucrurile astea pe bune, însă atunci o faci responsabil pt viața ta şi ce-ai de făcut acum.

De exemplu, dacă observ că am o oarecare frică de-a nu fi abandonată, sunt responsabilă pentru ceea ce simt (deci nu dau vina pe partener, nici în caz că ia distanță) și sunt atentă la contextul prezent.

Dacă nu cumva exagerez îndepărtarea partenerului, dacă îi respect spațiul și timpul, unde anume greșesc eu (poate sunt prea posesivă și vreau să controlez tot ce mișcă, etc). El ce anume vrea?

Deci responsabilitatea implică o atenție spre tine însuți la momentul prezent.

În trecut mă pot uita ca să adun niște date relevante care să mă ajute acum. Însă n-am ce vină să dau pe trecut și nici atât să mă revolt. Decât dacă…vreau să-mi caut scuze, nu soluții.

Daca în copilărie am avut de-a face cu niște lucruri care m-au marcat, la vârsta adultă, dacă tot am identificat micile/marile traume, trebuie să le abordez ca un adult responsabil, nu ca și un copil răzgâiat.

Sau așa cum bine zicea prietenul meu Flaviu într-un comentariu pe Facebook

“Frica de abandon în sine e un răspuns care îl constați în prezent.

O sinceritate minimă cu tine îți poate spune că atâta timp cât ești încercat de aceasta frică, cel mai probabil momentele în care ai fost cel mai sigur că te încarci pozitiv, au fost momente în care te-ai considerat indispensabil în viața celor de lângă tine.

Moment în care trebuie să-ți reevaluezi locul pe care îl ocupi în viața ta, și să asiguri cadrul în care poți fi oricând dispensabil în viețile celorlalți.

Asumarea responsabilității propriei funcționalități a fenomenelor ce ne încearcă, inclusiv a fricii de abandon, e un act de curaj prin care, sincer îți recunoști că singurul care este responsabil de buna stare a propriei stări de bine cu tine .. ești numai tu.”

Însă responsabilitatea adevărată pentru urmele din trecut sunt cazuri rare şi şi aici….mai fentează mintea cu câte-o scuză, clişeu, durere trecută scoasă foarte convenabil pe masă, la momentul potrivit când nu obținem ce vrem.

Frica de abandon

Dincolo de tot felul de teorii…ne aducem aminte de frica asta atunci când avem un grad de nesimțire. Şi culmea, îți aminteşti că ți-o lipsit taică-tău în copilărie…exact când s-a îndepărtat un bărbat de tine. Sau cu alte ocazii când poți să scuzi ceva la tine, fără să fii sinceră.

Nu vreau să-mi asum responsabilitatea prezentă, așa că brusc îmi aduc aminte că există niște frici de care am auzit/citit/aflat eu. Aici e buba: Nu că nu ar exista traume, probleme, răni și frici. Există. Dar când anume le scot la iveală și DE CE?

Când îți este bine, te gândești des la rănile din copilărie? Când obții ce vrei, îți amintești c-ai fost abandonat?

Îți aminteşti de frica asta numai în momentele convenabile…şi aici ai tendința de a pune presiune pe ăla care şi-a luat distanță, făcând pe victima. Dacă e numai tendință…e de bine.

Dacă şi decizi să acționezi din motivația asta (să reproșezi, să-ți controlezi partenerul, să-l șantajezi emoțional cu drama ta)…pregăteşte-te pentru o adevărată furtună interioară (pe termen lung, dacă persişti în greşeală)

Dacă cineva ți-ar lua de la piept toate aceste răni și probleme din trecut, pe care dai vina, l-ai omorî fără să clipești, pentru că a îndrăznit să te lase dezbrăcat de scuze și fără nicio traumă. După care ai găsi, desigur, alte hăuri în care să sari, doar pentru a nu fi atent și responsabil pentru viața pe care o ai acum.

Deși ar părea că dramele noastre ne încurcă viața și ne-am săturat de ele, adevărul este că ne-am atașat, am creat o poveste a noastră (despre noi și trecutul nostru dramatic) și le considerăm speciale. „Sunt ALE MELE!” sau cum am mai auzit adesea „Lasă-mă-n durerea mea”.

De aici (datorită atașamentului) și rezistența, apoi furia care ne încearcă de îndată ce îndrăznește cineva să ne nege problema sau să ne ofere o soluție.

Oricât de reale ar fi unele răni, frici, traume, etc…majoritatea dintre noi se folosesc de ele pentru a se afunda într-o poveste, prin care își scuză deciziile din prezent. Atât!

Ca și un mic exercițiu, observă doar dacă apare vreo rezistență în tine atunci când spun că dacă scoți la iveală frica de abandon în momentele de distanță în relație…nu e rană de abandon, ci nesimțire.

Dacă ești atașat de povestea pe care ți-ai spus-o, partea din tine care se folosește de această rană pentru a scuza ceva…imediat va intra în defensivă, va simți nevoia să atace sau să găsească argumente pentru care da, frica de abandon este reală și este A MEA. 🙂

Scriind despre acest subiect un status pe Facebook, am observat fascinată cum unii oameni se agățau să apere ideea că aceste răni și frici chiar există! Că sunt traume serioase în multe cazuri. Dar eu nu am susținut nicio secundă că nu ar exista. Ci doar am atras atenția asupra unui fenomen interior care se folosește de existența acestora pentru a obține ceva (chiar și doar o iresponsabilitate). Ideea nu este dacă există, ci mai degrabă Acum că a apărut această stare în mine, ce fac cu ea?

Și da, frica de abandon poate să fie reală. Nu asta scot la iveală. Ci doar…când ne folosim de frica de abandon?

Când și de ce ne amintim de rănile noastre? Ce acțiuni vrem să ne justificăm, doar ca să dormim cu conștința aparent împăcată?

Un client îmi spunea “Știu că nu-i bine, da normal că-mi bat nevasta. Că și eu am fost bătut în copilărie de tata”.

Și era adevărat. A avut o copilărie dificilă și a fost bătut de tatăl lui. Dar cât de convenabil îi apărea asta în minte de fiecare data când își bătea nevasta, ca să-și justifice deciziile.

În aceste situații, mulți oameni găsesc următorul argument, de asemenea convenabil:

“Dar experiențele din copilăria noastră ne influențează. Nici nu ne dăm seama cum și cât de mult, însă rănile noastre ne influențează deciziile prezente. Când suntem mici nu știm să filtrăm informația, doar absorbim, nu suntem responsabili pentru asta.”

Și așa e, nu putem nega influența experiențelor trăite în copilărie. Ca și copil, nu sunt responsabil pentru ce absorb din mediul în care trăiesc. Dar la vârsta adultă, sunt responsabil să-mi folosesc maturitatea pe care mă laud că o am.

Iar asta înseamnă respect pentru limitele mele, recunoașterea unor probleme interioare și responsabilitatea de-a le gestiona cum pot mai bine. Fără să mă agăt de ele și de trecut ca și scuză pentru a lua în prezent decizii greșite.

Deci ne întoarcem la responsabilitate

La vârsta adultă sunt responsabil pentru rănile, problemele și impulsurile mele.

Câteodată nu pot să le fac față și atunci cer ajutorul (atenție! Nu reproșez și nu dau vina pe trecut), ci sincer, cer ajutorul cuiva care poate vede mai clar lucrurile. Și atunci, responsabilitatea se mută pe direcția unde cer ajutorul. Cui îl cer, de ce și cine e omul ăla? Că-ți trebuie nițică luciditate să alegi un om care te ajută cu adevărat, nu-ți alimentează niște idei care să te afunde și mai tare.

Cum colaborezi cu „frica de abandon”:

  1. Bagă-ți bine în cap că oamenii au libertatea să vină, să ia distanță, să plece sau să moară. Nu-i treaba ta motivul pentru care o fac şi trebuie să le respecți decizia. Dacă tu știi că în relația aia ai făcut ce ai putut și știut, ar trebui să fii împăcat. Restul…e pretenția ca și celălalt să fie, să facă, să dea ceva anume. Dă-ți timp să treacă stările impulsive și nu decide din emoții.
  2. Dacă tot simți lipsa unui om, apreciază ce ți s-a oferit şi nu pretinde mai mult. Recunoştința nu-i declarativă, ci se vede în deciziile tale şi cum te raportezi la om, la ce ai trăit cu el, ce-ai învățat.
  3. Când apar foarte convenabil „răni trecute” şi frici despre care ai citit în cărți…vezi-te ce faci şi care-i motivul. Aminteşte-ți punctul unu.

De cele mai multe ori…frica de abandon e doar nesimțire.

Să dau un exemplu din viața mea:

Într-o seară așteptam un mesaj care nu mai venea. Întâmplarea face să fi fost și foarte răcită în ziua aia, așa că între un ceai și o compresă rece pe frunte, mă tot holbam la telefon să văd dacă mi-a scris omul. Nu a făcut-o.

Și brusc, îmi vine în minte “Da! Așa-i! Că și tata m-a abandonat!”

Ha?!! Moment în care am început și să plâng și să râd. Pentru că am realizat instant cât de absurd e momentul în care mintea mea mi-a livrat abandonul. Când mi-era bine și individul îmi sufla în cafea și mă pupa, m-am gândit la taică-meu? Nu!

Amintirea asta a apărut foarte convenabil doar pentru a mă afunda mai tare într-un oarecare rol de victimă și să mă simt îndreptățită să judec lipsa unui mesaj pe care-l așteptam.

Apoi, următoarele gânduri au fost și mai amuzante. Îmi trecea prin cap să-i trimit o poză cu mine bolnavă că poate-l impresionez, să-i scriu o critică sau ceva, multe, muulte idei și toate absurde. Am terminat balamucul închizându-mi telefonul. Și am adormit.

Însă a doua zi, dimineața, m-am gândit că sunt norocoasă că apuc să-mi observ aceste gânduri și motivațiile cu care mă îndeamnă la acțiune…și atunci fie că mă amuză sau nu, nu iau nicio decizie și stau pe curu meu.

Însă dacă ești identificat cu mintea, nu apuci să observi nimic. Doar devii un roboțel care acționează și trimite mesaje, împroașcă cu noroi și toate astea le face simțindu-se îndreptățit, convins fiind că are dreptate.

Un singur lucru ne dă de gol atunci când suntem identificați cu poveștile mentale. Senzația! Apare un firicel mic și fin…de epuizare. Semn că ceva nu-i în regulă. Sau orice altă senzația fină, pe care nu o observăm pentru că în gălăgia aia emoțională…nu mai ești tu, nici nu mai gândești lucid. Doar scoți din repertoriul tău răni, traume, probleme și scuze. Repet! Răni care pot să existe! Dar CÂND anume ies la suprafață și DE CE? Deci fii atent la semnalele primite. Sunt fine, ușoare…și de bun simț.

Îmi scria cineva la un moment dat că îmi dorește să trec prin traume severe și probleme ca să văd cum e și dacă mai pot vorbi de acestea cu atâta ușurință.

Nu i-am răspuns lui pentru că nu avea rost, însă îți spun ție acum.

Am avut o copilărie de rahat, în care predomină imaginea lui maică-mea arzându-se pe mână cu țigara sau dându-se cu capul de pereți – la propriu. Da îs atâtea familii nebune în jur, încât asta nu înseamnă mare lucru.

Am avut parte de un viol, apoi o depresie din care m-am târât să ies, un cancer din care am ieșit vie, plus moartea unor oameni tare dragi mie. Un iubit de-a meu a dat ortu popii chiar acum vreun an jumate. Și totuși, toate astea sunt nimicuri. Nu numai că pot fi lucruri mai grave, însă într-o viață de om dai de atâtea evenimente, încât nu e mare șmecherie să ai niște răni pe listă. E pur și simplu viață! E mișto!

Și tocmai pentru că-mi respect trecutul, pur și simplu nu-mi permit eu mie să mă folosesc de evenimentele astea ca să-mi scuz comportamente, stări, decizii sau inacțiuni din prezent.

De aceea am ales ca oricând vorbesc de lucrurile mai sus numite, să o fac cu lejeritate, să exprim mai degrabă lecțiile învățate decât emoțiile de atunci, să încurajez omul să privească din alte perspective lucrurile dureroase și să arăt că poate să treacă prin toate astea și multe altele…și totuși să-și păstreze spiritul viu și speranța.

Oriunde văd că traumele, rănile, problemele sunt expuse cu o față serioasă care vrea să pară profundă…știu că e un fals, destinat să producă emoții în oameni, în timp ce vorbitorul profund își crează o imagine de victimă care a reușit sau care își scuză niște decizii din prezent.

Și știu asta pentru că am văzut în mine de milioane de ori, cum apărea tendința de a mă folosi de ceva din trecutul meu pentru a-mi scuza niște nesimțiri de azi. Când mă văd și mi-e clară motivația asta, nu-mi dau voie.

Tocmai pentru că respect foarte mult atât experiențele trecute, cât și viața mea de azi. Viața pentru care mă simt responsabilă și fac atât cât mi-e cu putință să-mi fie bine.

Acest articol vizează strict motivația pentru care ne agățăm de victimizările și trecutul nostru. Căci de cele mai multe ori, când se întâmplă asta, nu ești nicidecum victimă, ci nesimțit.

Cel mai adesea, victimele reale sunt alea pe care nu le vedem, nu le știm, nu vorbesc, nu se plâng. Treci pe lângă ei pe stradă și habar n-ai. 

Lucrez cu oameni care au fost abuzați, oameni cu depresii, cu tot felul de probleme și răni greu de imaginat. Și lucrez cu ei în diferite contexte (cabinet, penitenciar, spitale, etc), am avut cazuri și atât de dificile încât terapia cu femeia abuzată avea loc într-un parc, pe ascuns. Nici nu vă puteți imagina câte cazuri, răni, probleme serioase există! Însă în aceste situații foarte foarte rar, acești oameni își scot fricile la iveală și fac pe victimele. Deși sunt victime!

În aceste cazuri, ori sunt atât de prinși în poveste încât nu-i vede nimeni, ori sunt foarte ocupați să facă ceea ce pot, cu ce au…ca să-și îmbunătățească viața.

Atenție și responsabilitate

Dacă în locul preocupării de a schimba ceva în trecut (lucru imposibil de altfel), de a da vina pe ceilalți sau a ne plânge de rănile noastre…ne abordăm încet încet micile sau marile nesimțiri pe care le vedem la noi, în momente banale sau importante…multe probleme se rezolvă de la sine. Inclusiv frica de abandon. Cum m-aș mai putea teme de asta, dacă respect dreptul la libertate a omului de lângă mine?

Și a-ți aborda nesimțirile nu înseamnă să te judeci sau să pui presiune pe tine să fii Maica Tereza de-acum. Nu! Înseamnă doar să te vezi, să recunoști niște lucruri față de tine și să nu mai lași impulsul să decidă automat.

Eu am fost nesimțită o bună parte din viață. Încă mai sunt pe alocuri şi-mi văd tendințele. Dar mi-e atât de clar că omul e mai important decât orice-mi vine în cap ca să mă paraziteze…încât nu-mi pot trăda asta. Nu pot trăda ce înseamnă oamenii pentru mine și cât de important e respectul de a-i lăsa liberi. La fel cum nu pot să-mi caut scuze în trecut, pentru că am trăit acele experiențe și m-au făcut omul care sunt astăzi. Şi nu dau liniştea asta pe nimic.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

P.S. În 11 Februarie ne vedem la București, într-un workshop care vizează relațiile și problemele sufletești. Detalii aici

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

1 Comment

  1. Da, acest articol este foarte bun. Era sa zic pentru romani, dare este foarte bun pentru toata lumea.
    E important sa devenim constienti de tarele noastre proprii.
    Si eu te pup si te imbratisez, Raluca !
    Valeriu

Leave a Response