close

Zicem ușor că vrem adevărul, dar ignorăm toate momentele când ne convine să nu-l știm, că nu vrem să-l vedem și nici să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ne pune frumos pe tavă viața.

Cum ne pune viața pe tavă ceva? Dacă te uiți atent, la fiecare decizie ai un feedback imediat. Starea ta interioară. Plus feedback exterior – ce se întâmplă după ce ai luat decizia respectivă.

Atâta vreme cât noi fugim după poveștile din capul nostru, ignorăm feedback-ul real și mergem doar după poveste. Orice discrepanță între poveste și realitate este ignorată și băgată sub covor.

Pentru că nu vrem să știm altceva decât ceea ce ne convine.

Când apare în mine tentația aia să fug de un adevăr (ce tentație că-i ditamai forța inconștienței acolo) acela e momentul când îmi găsesc cele mai bune argumente și povești mentale. Unele sunt imbatabile.

Tot ce știu, ce-am trăit, ce e adevărat…e scos la iveală și pus într-un context unde nu-și are locul, dar mă poate convinge că am dreptate.

Adică te folosești de niște noțiuni, experiențe, chestii reale…dar din motivația greșită (ca să-ți confirmi tu ceva) și într-un moment total nepotrivit. Clișeul ce-l gândești poate să fie real, dar DE CE  l-ai scos la iveală acum?

Da, dar…

Și am mai văzut în mine, când viața îmi dă un feedback care nu-mi convine, ce ușor apar scuze de tipul “Da, dar a fost util să greșesc, să fac X lucru pentru că m-a ajutat să…” Și dacă vorbesc cu cineva drag, le scot astea pe gură cu o nonșalanță de parcă ar fi adevărate.

Fără să fac o minima cercetare interioară (introspecție) să văd ce naiba spun și de ce? Chiar se aplică acum? Ce anume m-a ajutat și cum, ce nu vreau să-mi asum și ce-mi scapă în situația asta?

Adică ne găsim justificări și exemple convenabile de care ne folosim doar pentru a ne ascunde de noi înșine, fără să vedem ce parte ignorăm și de ce.

Cel mai relevant moment din viața mea a fost o discuție cu 2 prieteni dragi tare, cărora le spuneam de niște lucruri pe care voiam să le fac.

Prietenii mei îmi scrijelesc în suflet și nu mă lasă să nu mă văd, așa că n-am scăpare. Dacă vreau să mă mint pe mine însămi, e treaba mea, dar după o perioadă, dacă nu-mi văd impostura, cu siguranță îmi va fi văzută de oamenii dragi care-mi pun oglinda-n față.

Și ziceam că discuția aia a fost foarte relevantă pentru mine, pentru că în momentul când le-am văzut adevărul în ochi (și am simțit că aberez, iar deciziile ce urmează să le iau sunt proaste), voiam să-i rad de pe fața pământului.

În timp ce furia creștea în mine, aveam tot mai multe argumente pentru care ar trebui să fac X lucru.  Până când m-am domolit și am rămas cu un respect profund pentru partea din mine care are inteligența și forța de a se ascunde, minți, explica și multe altele. Pe măsură ce mă făceam tot mai mică, singurul gând rămas era “Frateeeee! Mașinăria asta-i fascinantă!”

Am avut multe momente asemănătoare de-a lungul timpului, dar atunci a fost prima dată când mi-am simțit în timp real mașinăria din interior care s-a pornit cu o furie ce era palpabilă.

Rezistența asta interioară se naște foarte ușor când cineva lucrează de zor în sufletul tău și nu doar că le vezi munca migăloasă…dar observi că ești văzut cu adevărat.

Când nu-ți convine să vezi adevărul sclipind în ochii cuiva, ataci sau intri în defensivă.

Aici se poate vedea cât de mult ne dorim noi povestea pe care am creat-o în minte, în defavoarea realității. Și mai avem și nesimțirea să susținem “Dar vreau adevărul!” Nu vrem! Decât dacă ne convine. Dacă nu ne place ceea ce vedem, ne enervăm, ne deprimăm și intrăm în drame, în loc să respectăm ceea ce tocmai ni s-a arătat.

Tocmai de aceea, în cazul relațiilor apropiate, să intri cu sapa în sufletul cuiva…este vulnerabilitate absolută.

Deși ai intențiile cele mai bune și vrei să ajuți omul, rareori ești primit cu brațele deschise.

Și nu doar că tu faci toată munca de care ești capabil, vii cu uneltele de agricultură și celălalt nu te ajută. Dar îți mai și dă peste mâini și-ți bagă grebla-n coaste. Că nu-i convine adevărul ce tocmai îl scoți de sub un maldăr de mizerie.

Responsabilitate

Aici poate să apară în minte clișeul ăla cu “Fiecare e liber să greșească” sau “Nu ajuta decât acolo unde celălalt vrea să fie ajutat” Și așa e! Sunt adevărate. Dar nu în toate contextele.

Adesea folosim frazele astea doar pentru că ne convin, fără să fim atenți la context. Pentru că uneori, sunt responsabil să mă bag în sufletul tău. Iar celălalt chiar dacă nu vrea să fie ajutat că opune rezistență, ființa lui strigă după ajutor.

Dacă tu ești orb și cineva vede bine, iar tu te îndrepți spre o prăpastie și tot spui că nu te interesează, că știi mai bine că acolo e drum drept…păi e responsabilitatea celui ce vede, să te pună la pământ și să te lămurească ca să nu cazi ca prostul în prăpastie. Atâta cât poate. Dacă nu merge nici cum și tu totuși sari, deja de-acolo e treaba ta. Și limita celuilalt.

Nu suntem atât de separați așa cum ne-ar place să credem pentru visurile noastre de putere.

Suntem responsabili unii pentru alții, iar atunci când scoatem rapid pe gură niște clișee care să ne justifice lipsa unei mâini întinse…e doar pentru că nu ne pasă și nu avem chef să ne batem capul.

Desigur că sunt situații când este inutil să te bagi în viața cuiva și e mai bine să stai pe locul tău că acolo trebuie omul să-și ducă consecințele deciziilor. Însă dacă tu vezi, iar cel de lângă tine e orb, e responsabilitatea ta să-i descrii ce se vede, apoi să-l lași să aleagă.  La fel cum sunt situații când tu nu vezi, iar atunci trebuie să te folosești de celelalte simțuri pentru a te apropia și a urma un om care vede.

Justificări

Am văzut adesea justificarea asta cu “Nu am greșit, c-am învățat ceva de-aici”, “Am dat bani mulți pe …..dar mi-a fost util pentru că…(și inventezi repede ceva, fără să vezi dacă e adevărat)” sau “Mi-a luat 10 ani ca să înțeleg chestia asta, dar mi-a fost necesar și așa e! De obicei ia 10 ani”. Și tot mecanismul ăsta cu scuzele aferente apar pentru că nu putem să ne asumăm că-i foarte posibil să fi greșit sau că poate exista o cale mai ușoară, dar ne-am complicat pe drum pentru că ne uitam după avioane.

Ne e tare greu să zicem “Bă frățică! Cursul X a fost de rahat. Deși am dat 4900 de euro, dacă mă uit atent la viața mea, sunt tot prost, nefericit și cu dileme. Poate m-ar ajuta niște lucruri mai simple.” Dar ne e greu să zicem asta, pentru că ar însemna să ne asumăm că putem fi și proști (și nu-i nicio problema cu asta), că am pierdut timp, energie și bani.  Dar nu ne putem spune în fața imaginii noastre grandioase c-am eșuat și ne-am furat pe noi înșine, că asta ar însemna o responsabilitate și-o atenție mai mare pe viitor.

Dacă îți asumi că e posibil să fi greșit, deja asta te face mai atent la viață și la deciziile ce le iei de acum încolo. Fără victimizări c-ai pierdut timp. Nu mai vrei să pierzi timp și cu drama, ci faci ce-i de făcut.

Dar nu vrem asta, așa că zicem “A fost o etapă importantă, fără de care n-aș fi reușit să…” și aici iar inventezi ceva că de fapt habar n-ai dacă n-ai fi reușit și altfel sau tocmai ți s-a arătat o variantă mai simplă. Dar nu vrem simplu. Vrem grandios, glorios, cu surle și trâmbițe.

Și problema nu e că nu ne asumăm noi niște greșeli și nu recunoaștem cât de puțin ne-au oferit niște oameni, lucruri, cursuri, etc. Problema e de fapt că în tot procesul ăsta, când suntem posedați de-un mecanism…minimalizăm și ne lepădăm de tot ce contează cu adevărat, de ce e cu adevărat valoros și de oamenii care chiar ne-au ajutat.

Și trădăm foarte ușor lucrurile astea pentru că au venit firesc. Aici n-am investit nimic.

La un curs pe care dai zeci, sute sau mii de euro, investești bani. Și timp. Și mai investești și putere în cel care-ți prezintă niște informații. Nu poți în cazul ăsta decât să te minți c-ai ieșit pe plus. Pentru că ai investit prea mult ca să-ți recunoști că ai ieșit în pierdere.

Dacă aceleași informații ți le zicea un cerșetor sau orice om pe care nu l-ai investit cu putere le uitai în secunda doi sau te foloseai de ce ți-a spus omul, minimalizând importanța lui. Pentru că pe curs ai dat banii, omul ți-a dat ceva valoros firesc…gratis…n-ai muncit să afli aia, n-ai tras de el să comunice cu tine.

investit sau firesc

ab94696197f0435fa340edf7cef415e2Sau când ești într-o relație unde ai făcut tone de compromisuri și-ai investit timp, promisiuni, speranțe și visuri în doi, energie și poate și bani…nu poți să zici că singura ta relație este aia pe care o ai cu imaginația ta, pentru că asta ar însemna să-ți asumi că ai investit greșit și degeaba. Și asta ți-ar pune în față propria impostură cu care ai investit în relație ca într-o afacere și nu degeaba, ai și pierdut.

Însă dacă un om îți oferă ceva firesc și este deschis, cald, relația evoluează de la sine și n-ai ce investi, căci omul e deja acolo cu inima larg deschisă…ei, pe oamenii ăștia îi călcăm în picioare primii.

Și mecanismele de mai sus se aplică în multe arii ale vieții. Fii doar atent și vezi tu unde și cum le vezi.

Trădăm ușor lucrurile și oamenii cu adevărat valoroși, care ni se oferă firesc

Pentru că aici n-am investit nimic. Nici timp, nici energie mare.

Unele lucruri vin firesc și le luăm ca și când ni se cuvin. Apoi ne pișăm pe ele. Și pretindem de la viață altceva. Ceva care să ne facă să ne simțim puternici. Și pentru care să “muncim”

Unii oameni ne iubesc firesc și ne așează în suflete oglinzi, înțelegeri reale, în timp ce ne mai și ajută să ne curățăm mizeria. Și pe aceștia îi trădăm primii. Că aici n-a fost nevoie să muncim, a venit prea ușor totul.

Îi trădăm ba având pretenția la mai mult (să fie mereu acolo, să fie exclusivitate, să ne pupe-n fund indiferent de ce simt și vor ei) sau minimalizând importanța și impactul lor în viața noastră.

Și uite de-aia ne merităm soarta!

Când realizezi aceste lucruri, nu-i timp de jale sau biciuire, ci de o mai mare atenție. Atenție la adevăr, la ce parte hrănim în noi și care sunt lucrurile și oamenii pe care-i prețuim.

Adesea, cei care ni se oferă firesc, îi trădăm (din varii motive și calcule mentale), stând apoi lângă cei mai nesimțiti unde avem ce „investi” ca să le cumpărăm afecțiunea, visul în doi și altele.

Dacă schimbi raportarea, s-ar putea să obții și alt feedback de la viață. Însă atunci feedback-ul exterior va fi doar o consecință, căci în interiorul tău se așterne liniștea. Și asta e tot ce contează!

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response