close

A-ți asuma responsabilitatea înseamnă să fii dispus să faci tot ce ține de tine pentru a schimba ceva din situația care nu-ți convine, realizând că nimeni altcineva nu este responsabil pentru orice ai trăi tu în prezent.

A da vina pe altul sau a-i cere lui să te salveze este ca și când ai fi la volanul unei mașini și i-ai spune nervos celui din spatele tău să conducă, în timp ce tu ții mâinile la ochi. Chiar și dacă ar vrea să te ajute, nu poate!

Poți să colaborezi cu cel din dreapta ta dacă ești începător și să-l rogi să-ți atragă atenția unde greșești sau la ce să fii mai atent. Iar în acest caz trebuie să te asiguri că prietenul din dreapta este șofer la rândul lui și poate să te ajute. Dar tot tu conduci.

Până la o vârstă nu suntem responsabili, că suntem în grija părinților. Facem școala de șoferi a vieții și stă tot timpul cineva în dreapta noastră. Poate să fie dur, ne poate enerva, traumatiza, etc.

Însă după ce ajungem noi adulți la volanul mașinii (în viața noastră), nu mai avem ce vină să dăm pentru profesorul bun sau prost din dreapta noastră. Pentru că el nici măcar nu mai e acolo!

Doar mintea ta a rămas blocată pe scaunul din dreapta, în loc să te uiți în față. De-aia te accidentezi, intri în gropi, stâlpi sau alte mașini.

Nici după ce te bușești nu realizezi că problema nu este omul din dreapta? Degeaba arunci responsabilitatea pe el. Nu mai e nimeni acolo. Volanul e la tine în mâini! Iar scaunul din dreapta e gol.

Responsabilitatea începe cu o atitudine, fiind sincer cu tine și observând ce anume depinde de tine și ce poți face chiar acum, cu ceea ce ai.

Și uneori poți observa că singura schimbare necesară este modul în care te raportezi la o situație pe care nu o poți schimba și nu e treaba ta.

Dacă te întrebi cum de ți s-a întâmplat asta ție (indiferent că te-ai născut bolnav sau ți s-a stricat mașina), asta nu e responsabilitate, ci victimizare.

Se prea poate să ai dreptate și cel din dreapta să fi fost un tiran, viața să fie nedreaptă și tu să fii mai ghinionist. Însă te ajută asta cu ceva? Ai dreptate, da ești nefericit. Nu pare un târg prea bun.

Dacă scoți biciul și te simți vinovat pentru anumite decizii greșite sau stări interioare, nu e responsabilitate, e învinovățire. 

Ambele situații, atât victimizarea, cât și învinovățirea, arată doar o fugă de sine, care te ține pe loc înjurând omul-fantomă din dreapta ta, în loc să vezi ce poți face tu și apoi să te bucuri de peisajul vieții.

Atâta vreme cât îți validezi mental aceste mecanisme, ceea ce faci este să-ți delegi responsabilitatea, cu pretenția ca soarta sau ceilalți să facă ceva. De la un semn și o soluție pe care să o primești pe tavă…până la o viață mai bună.

Nu există o viață mai…E doar una, pe asta o ai și e suficient pentru a face ceva aici, căci mereu te invită la bun simț și colaborare.

Pe drumul ăsta uneori trebuie să smulgi buruieni, apoi să plantezi câte ceva. Cu răbdare, că ai doar semnințe, nu recolta direct.

Sau trebuie să schimbi uleiul la mașină, să pui benzină.

Alteori, trebuie să lași copacii acolo unde sunt, fără să te enervezi că nu poți tu trece prin ei…și să te orientezi corect spre tine însuți. Amintindu-ți mereu că în dreapta ta nu mai este niciun călău.

Iar dacă vrei într-adevăr un ajutor pe parcursul drumului, îl vei primi. Dar întâi trebuie să fii tu responsabil și să-ți asumi micile/marile alegeri pe care le poți face.

Viața este un spațiu prietenos și un loc de joacă numa bun pentru noi.

Însă nu-i necesar să te agăți și să râvnești la asta, căci mintea se prinde apoi de tot soiul de jucărele care promit mult pe dinafară, dar nu conțin nimic înăuntru.

Iar până să ajungi să te joci liber, cu responsabilitate, asumare și umor…îi musai să vezi unde te-ai identificat cu adultul și măștile lui, apoi să te întorci la sensibilitatea de copil (contactul cu viața) și bun simț, să vezi lucrurile care te hrănesc cu adevărat și pe care le-ai ignorat doar pentru că păreau prea banale/neatrăgătoare pe exterior, lucruri cu care nu puteai să-ți îmbraci imaginea de sine și să spui “Ce tare-s eu”, deși erau tot ce aveai nevoie.

Până să fie viața ca un spațiu prietenos…avem de-a face cu un spațiu (mental) dezordonat și murdar de care trebuie să ne ocupăm cu respect. 

Vorba unei prietene “Să facem curățenie la locul de joacă”.

Asta înseamnă că oricât de confuzi am fi la un moment dat, tot există aspecte de care suntem siguri, tot vedem niște pași și putem face ceva cu ceea ce știm deja.

Însă respectul pentru spațiul interior dezordonat presupune atenție, smerenie, răbdare și alegeri mai inspirate.

Oricând te grăbești, te eneverezi că nu-ți iese cum ai vrea tu, te frustrezi când îți vezi mici nesimțiri, te sperie câte o emoție și fugi de ea…este lipsă de respect pentru un fenomen interior la care ai muncit o bună bucată de vreme până s-ajungă să te copleșească. Drumul înapoi se face la fel. Încet, cu răbdare, luând decizii mai bune constant.

Experiențele neprețuite de sens, claritate și recunoștință…sunt oferite acelora care lucrează în interiorul lor și în afară, fără să ceară profit imediat și certitudini.

Oamenii care identifică ce știu și ce pot face, apoi acționează fără să aștepte o recompensă imediată, însă sunt atenți înspre ei și viață. Momentele de sens, liniște, recunoștință…le e recompensa.

Oricând îți vezi de treaba ta și faci ce poți…nu te frustrează procesul, că ești prea ocupat.

Când te simți nemulțumit, furios, grăbit…este pentru că nu-ți vezi de treaba ta. Vezi unde te-ai băgat în treaba altora sau a vieții?

Până când nu faci tot ce ține de tine, cu ceea ce ai la îndemână şi-n suflet, fix acolo unde eşti…viața nu mişcă nici măcar un deget să te ajute. 

Iar când ridici tu un deget, dar cu gândul că vei fi recompensat imediat…ăsta e un mod de a încerca să fentezi viața să-ți dea ceea ce pretinzi, sub explicația că “eu mi-am făcut partea”. Ți-ai făcut partea, dar cu grabă și cu așteptarea ca apoi să fii răsplătit urgent.

Aici mulți spun „Păi nu-i normal să-mi doresc o stare mai bună și liniște?” Ba da, este foarte normal, dar nu o poți pretinde dând din coate să o ai.

Trebuie să ai respect și pentru trăirile interioare mai neplăcute pentru că sunt semnalul că ai investit o vreme într-o direcție greșită. Deci ai muncit acolo. Acum trebuie să le respecți, văzând cum poți să-ți păstrezi energia (prin victimizare, furie, etc îți pierzi energie vitală) și să faci ce-i de făcut. Cu responsabilitate, nu cu același ton de copil răsfățat care vrea să scape.

Când faci un pas spre viață, viața face zece pași spre tine.

Însă asta e atunci când pasul ăla l-ai făcut pentru că era treaba ta și era cel mai corect și responsabil lucru de făcut. Pasul ăla deja ți-a liniștit mintea, nu recompensa.

Când îți faci treaba ta cu responsabilitate, curaj şi asumare, vezi că viața face paşi spre tine. Dar asta deja nu te va mai mira sau impresiona, căci eşti prea prins în ce mai poți face tu, chiar dacă eşti recunoscător pentru suflul vieții.

Iar cea mai bună dovadă de recunoştință pt faptul ca încă mai respiri pe pământ…e să-ți vezi de treaba ta şi să-ți urmezi starea de bine acolo unde ai ceva ce-ți dă sens.

Există obiceiul de a face liste cu motive pentru care suntem recunoscători. Și le facem doar pentru că aduce în noi o stare de bine, iar unii o fac pentru că așa cred că viața le va oferi mai mult. Sesizezi motivațiile din spate?

De îndată ce nu merge ceva așa cum ți-ai fi dorit, deja apare o stare de rău, de revoltă. Unde-i recunoștința?

Avem o grămadă de resurse cu care am fost înzestrați, iar unele pe care le-am dobândit pe parcursul vieții. Majoritatea nu le folosim, fiind prea ocupați să obținem ceea ce nu avem.

Iar când ni se oferă ceva valoros ca resursă (prietenie, afecțiune, bani, cunoștințe) avem impresia că se cuvine și e normal, apoi pretindem ceva în plus. Unde-i recunoștința?

Viața nu are nevoie de liste, ci de responsabilitate pentru a vedea că suntem recunoscători.

Vede asta când suntem responsabili pentru resursele noastre și ceea ce ni se oferă, dar și pentru problemele apărute, suferințele trăite și viața pe care o trăim în general.

Când avem grijă de ceea ce avem deja, când folosim ceea ce știm, când ne orientăm spre soluții, când ne facem treaba cât putem de bine, fără încercarea de a păcăli viața cu tehnici, grabă și condiționări de genul “fac…dacă-mi dai” atunci suntem recunoscători.

Însă și-n acest caz, recunoștința nu a fost un obiectiv căutat, ci o consecință a faptului că am fost atenți. Înăuntru și în afară.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response