close

Memoria mea vizuală este aproape nulă.

Era o vreme când nu mai știam nici cum arată soră-mea, deși o văzusem cu juma` de oră înainte.

Desigur că pot să zic conceptual, din amintiri…cum arată un om, obiect, loc, însă nu am imaginea lor pe ecranul minții. E negru. Adaug eu, scris cu alb, caracteristicile pe care mi le amintesc, cu liniuțe și cu puncte de suspensie.

Privesc deci, dar nu prea văd, drept să vă zic.

Urechile însă mi-au fost pururea ciulite la cuvinte, intonații, timbre vocale, inflexiuni, muzică, țiuitul de după club sau liniștea când îmi pun dopuri de urechi. Îmi place tot ce pot să aud și percep din sunet, inclusiv tăcerea dintre cuvinte. Iar nările-mi adulmecă și azi arome, stări, slăbiciuni, calități umane, parfumuri….

Auzul și mirosul mi-s prieteni de nădejde de multă vreme și oricât de handicapată aș fi fost pe partea vizuală, urechile și nasul mi-au tradus și ce se vede.

Acum 11 ani eram în Anglia, grasă, lefteră și deprimată cum am mai povestit pe-aici, iar parte din “strategia” mea de-a ieși din situația aia a fost să mă plimb zilnic. Nu pentru a obține ceva anume; habar n-aveam ce fac cu mine.

Da plimbarea aia era printre puținele lucruri pe care le puteam face. Așa, într-o zi am intrat într-un magazin de parfumuri și am pus mâna pe cea mai kitchoasă sticluță. Nici nu zic marca, zău, că mi-e rușine :)) însă mirosul dulceag care aducea a iasomie, mosc și parcă puțină vanilie….mi-a dat instant un soi de liniște.

Nu aveam bani să-l cumpăr, însă în fiecare zi intram în magazin și îmi parfumam încheieturile din sticluța aia oribilă, roz, pe care scria TESTER.

Aroma aia m-a însoțit luni bune cât m-am mai perindat prin Anglia, iar înainte să mă întorc acasă în România, m-am oprit să-mi cumpăr parfumul meu de suflet, dorindu-mi să-mi rămână întipărită în nări amintirea unei stări, într-o perioadă în care nici ochii nu-mi vedeau altceva decât alb-negru, dar nici urechile nu auzeau decât propriul meu dialog intern greoi.

Și chiar și așa…un miros mi-a dat o stare: Pace!

Recent, a venit o clientă cu un cadou pe care citez “L-am primit eu, dar sincer, mie nu-mi place că e prea dulceag, așa că m-am gândit la tine că știam că tu ești cu vanilia” Și scoate dintr-o punguliță PARFUMUL ĂLA! Cu sticluța lui roz, rotundă, kitchoasă și capac precum un nas de clown. Da același miros. A pace.

Am deschis jurnalul meu de pe vremea aia să recitesc ce-am scris în ziua când am descoperit parfumul minune și uitându-mă la dată….21.02.2008, ziua când l-am primit cadou, la 11 ani distanță.

Vorba unei prietene “Hard not to be a believer, huh?”

Sunt! Cred în viață și minuni din ziua în care mă uitam la un om foarte drag mie să-i văd cu adevărat ochii, buzele, forma feței, fiecare tresătură, rid, pată pe piele, grimasă, tot ce puteam cuprinde cu privirea. Știindu-mă handicapată vizual, mi-am spus în gând “Te rog Doamne, să nu uit chipul ăsta!”

Au trecut 7 ani și cel mai frumos om (inside out) pe care l-am cunoscut mi-este și azi în fața ochilor. Nu un ecran negru cu liniuțe și puncte de suspensie, ci o imagine. Vie, cu detalii, cu aceeași stare ca și atunci. Cu Pace!

Tags : featured

Leave a Response