close
Cunoaște-mă mai bine

Teatrul la 6 ani…și străbunicul

Helping hand

O amintire care mi-e dragă:

Prima data am urcat pe-o scenă la 6 ani.

Educatoarea a spus că facem spectacol și mie îmi dă rolul Albei ca Zăpada, moment în care am făcut ochii mari și m-am uitat la pielea mea…că nu era deloc albă, așa cum îmi imaginam eu fata cu piticii ei după ea.

Dar aveam părul negru negru negru. Și lung.

Am ajuns acasă entuziasmată și am anunțat că se face spectacol, deci am nevoie de rochie. Albă. Albă ca zăpada.

Străbunica mi-a dat bani să cumpăr material de rochie, iar o vecină a croit-o special pentru mica mea piesa de teatru.

Îmi stătea bine așa, îmbrăcată până-n suflet de rolul de Albă ca Zăpada și cu părul negru, lăsat să-mi curgă pe umeri, îmi repetam rolul cu sfințenie și la grădiniță și acasă. Nu-mi trebuia nimic altceva.

Ziua spectacolului o rețin și acum pentru că a fost (și este) specială pentru mine din două motive

  1. Era străbunicul meu în sală să mă vadă
  2. Eram prima dată pe o scenă, în fața unui public (părinți, educatori, copii)

Am avut emoții doar în spatele cortinei, dar la prima vedere a publicului și a contactului cu scena m-am simțit în largul meu, iar privirea senină din primul rând a străbunicului meu, mi-a dat senzația de Acasă.

Străbunicul meu la vreo 90 ani pe atunci, era un om sensibil și iubea cântecul, natura și munca lui de pantofar.

Avea ochii albaștri și senini, un zâmbet discret, dar profund…și priviri încurajatoare, orice poezie sau spectacol aș fi avut la purtător de fiecare data când mergeam la ei.

Indiferent că îi recitam în brațe Ina Gospodina, îi cântam Sanda Ladoși sau cu ce minuni mai încercam să-l impresionez, el avea același zâmbet. Plin de drag, fascinație, mândrie.

Știam de atunci, de la primul pas, că îmi place pe scenă și e locul meu de suflet. Dar nu știam că pt mine, străbunicul va sta tot timpul în primul rând, căci în mintea mea, a rămas acolo și încă mă susține amintirea privirii lui calde.

La primul spectacol, îmi plăcea atât atenția pe care o primeam de la public, cât și jocul propriu-zis. Pielea Albei ca Zăpada, replicile, starea mea…teatrul în sine…teatrul ăla mi-l respiram prin toți porii!

M-am simțit provocată când mi-am uitat niște replici și am improvizat repede ceva, ajutându-mi din priviri piticii care se uitau încurcați că nu le sunau cunoscută replica. De atunci, iubeam/iubesc să-mi uit replicile și să improvizez sau chiar să nu pregătesc niciun text, dacă e vorba de show-uri recente.

A ieșit bine spectacolul meu de la 6 ani, Albă ca Zăpada și-a făcut datoria, iar la final, în timpul aplauzelor, privirea mea era îndreptată spre primul rând. La străbunicul meu.

Zâmbea cu ochii-n lacrimi și dădea din cap aprobator. Mi-era suficient!

Leave a Response