Nu știu despre război, dar știu ceva despre mine și interiorul uman

Zilele astea am fost întrebată în privat de foarte multă lume care e părerea mea despre războiul din Ucraina, despre conducători, etc.

Câtorva le-am răspuns scurt, iar mai mult am scris pentru cei care mă întrebau strict referitor la stările lor, cum le gestionează, ce fac, ce să facă, cum să nu intre în panică. Și abia aici, e domeniul meu de activitate.

În rest…nu mă întrebați vă rog despre politică și război pentru că sincer vă spun…nu mă pricep. De la tactici politice până la idei de conspirații…oricât m-ar interesa sau nu subiectul, nu sunt absolut deloc pricepută.

Deși mulți susțin că ar trebui să am o părere despre orice și să mi-o susțin că oamenii mă citesc, eu vă amintesc că nu sunt vreun influencer. Abia mă influențez pe mine, dapăi pe alții.

Sunt doar o tipă obișnuită, iar la nivel macro sunt o neica nimeni, deci nu sunt persoana potrivită ca să-mi exprim părerea privind președinții, politica și războiul din Ucraina.

Că da, cu toții avem niște păreri, c-am mai citit noi manuale de istorie, că ne-am mai enervat cu corupția și avem fiecare prejudecățile noastre justificate sau nu…e adevărat! Însă dacă citesc despre ceva sau aflu câte ceva…nu face ca părerea mea să fie avizată, pertinentă și adevărată. Chiar și dacă firul este logic.

Pot însă să spun ce consider cu privire la fenomenele psihologice prin care trecem și cum ne putem ușura puțin din greutatea de pe piept.

În perioade grele precum asta, oamenilor le e dificil, căci realizează brusc că viața nu mai înseamnă doar siguranță și în niciun caz nu prezintă certitudine. Privind știrile se zbat între milă, senzația nedreptății și neputință, toate îmbibate bine cu frică pentru viața proprie și cu furie pentru lipsa de control și putere.

Iar în timpul ăsta, din dorința de-a avea măcar puțin impresia deținerii unui control și a unei cunoașteri care în mintea noastră înseamnă automat și putere…oamenii caută să umple spațiile libere cu informații de peste tot.

În funcție de ce le convine mai tare, ce li se potrivește conform cu convingerile lor și ce îi scoate din cotidian…aleg să valideze o parte și să nege restul.

Astfel că sunt atrași de categoria de oameni care ori scot informații istorice, ori reporteri (unii buni și iscusiți, alții doar șmecheri care caută rating), ori tot felul de persoane cu idei de conspirație.

Atrag doar atenția aici că trebuie să fim mai atenți de unde ne luăm informațiile și oricât de mare ne-ar fi dorința de-a știi sigur, de-a cunoaște, de-a controla măcar puțin ceva…să ne recunoaștem smerit…că suntem oameni obișnuiți, cu puteri banale spre slăbiciuni mari…prin urmare s-ar prea putea să nu înțelegem mare lucru și dacă înțelegem, să nu ne ajute acum.

Dacă nu ne recunoaștem sincer slăbiciunea și tendința asta de-a umple spațiile libere (ce nu cunoaștem) cu informații (adevărate, dar și false multe), atunci suntem mult mai predispuși să fim exploatați (dpdv al informațiilor și nu numai).

Nu susțin să nu ne informăm, să nu ne uităm la știri sau să cautăm păreri.

Spun doar să fim mai atenți cât timp ne alocăm pentru asta, de unde ne extragem ideile și să lăsăm puțin loc și incertitudinii, cu gândul că și de știm noi multe, nu le știm pe toate.

Iar ceea ce nu știm poate fi o piesă importantă care cere smerenie, nu aroganță, grabă sau frică.

Și că tot am ajuns la partea emoțională…e foarte important să fim atenți la ceea ce se trezește în noi acum. Fără să judecăm emoțiile care ne străbat și să vrem să scăpăm repede de ele.

E firesc să ne întristeze, să ne sperie, să ne apară și mila, dar și puțină groază. Ce nu e sănătos însă e să persistăm în ele. Pentru că nu ajută absolut pe nimeni.

Și-n situații mărunte, dar și-n contexte mari…suntem prea obișnuiți ca oameni să căutăm vinovați, să așteptăm să facă sistemul ceva, să aruncăm cu pietre în aceia care sunt diferiți de noi sau/și să ne risipim puterea interioară și discernământul într-o dorință acerbă de-a ajuta și de-a face dreptate, chiar și când nu avem forța asta.

Frică, furie, milă excesivă, judecată, idei conspiraționale (preluate sau nu), etc…Aceste mecanisme sunt firești, caracteristici fenomenelor umane interioare. Însă e bine să le trăim și să observăm când e prea mult, căci ne obosesc și ne consumă pe interior.

Deci în contexte ca cel actual, eu mă uit la următoarele

1. Să nu am gândire catastrofică. Nici chiar când e grav. Căci asta mă epuizează și mă decuplează de orice realitate. În viața mea, am putut să văd că cu cât e ceva mai serios și mai grav, cu atât trebuie să mă străduiesc să fiu puțin mai relaxată și mai lejeră cu subiectul. Ca să nu-l amplific în mintea mea și să mă sleiască de putere, ci să acționez în exterior cum pot, iar asta-mi dă putere.

2. Să accept că unele lucruri care se întâmplă nu sunt în controlul meu. Și să accept implicit că nu am nicio putere în anumite situații. Orice aș vrea eu să schimb sau să fac…nu mă uit să hulesc sistemul sau orice mi se pare mai mare decât mine, oricât de nedrepte mi s-ar părea niște lucruri, ci mă întreb dacă am vreo putere. Dacă pot face ceva…fac. Dacă nu, atunci trebuie să-mi recunosc că sunt slabă momentan și trebuie să accept asta. E sănătos!

Oricâtă lipsă de control aș simți că am la un moment dat, tot sunt aspecte pe care le pot controla, căci țin numai de mine. Mă ocup de acelea.

3. Cu gândurile negative care dau năvală mă port îngăduitor și înțeleg că ăsta e procesul prin care mintea încearcă să umple spațiile libere cu ce nu cunosc, în funcție de ce aud și văd în jur + îmi arată ce tip de raportări am hrănit în mine până în momentul ăla.

Însă niciodată nu e prea târziu să fiu mai eficientă, prin urmare…caut voit acele gânduri, interpretări, idei, soluții și raportări interioare care-mi aduc o minimă liniște măcar, o motivație spre ceva, soluții, conservarea energiei sau chiar creșterea ei.

4. Imediat ce simt în mine supărare și furia că ceva e nedrept…îmi aduc aminte că nu sunt Dumnezeu să le știu pe toate și probabil că undeva există un sens pe care nu-l văd/nu-l înțeleg. Nu-mi pierd timpul enervându-mă cu ce nu pot controla și cu ce mă enervează că e nedrept, ci caut să văd ce pot să fac să ajut părțile slabe ale poveștii. Dacă pot face ceva, fac imediat, dar fiind atentă să înlocuiesc mila cu compasiunea și să nu cad în emoții prăpăstioase, ci să muncesc cu o responsabilitate lejeră și decisă în același timp.

Când nu pot face absolut nimic că nu e în puterea mea absolut deloc, înțeleg (cu greu, dar mă străduiesc să accept asta) că să-mi văd de viața și bunăstarea mea…este prioritar!

Dacă chiar regret că acum n-am o putere, atunci e momentul potrivit să am grijă să nu mai pierd nicio resursă, nicio picătură de energie în direcții ineficiente, iar în schimb mă adun să cresc până în punctul în care în situații asemănătoare mă pot implica mai mult.

Orice ar fi și orice s-ar întâmpla…să nu mă pierd cu firea și să nu mă consum…e prioritar. Și credeți-mă, e greu și nu-mi iese întotdeauna, dar exersez asta de mulți ani și am putut să văd atât avantajele acestei abordări, cât și resursele obținute după ce-ți accepți…slăbiciunea. Doar pentru că în loc să te zbați cu nervi, frică și consum…ai ales să vezi că ești slab, dar de aici ai loc de creștere.

5. Oricât de milă mi-ar fi și oricât de rău mi-ar părea pentru cineva sau pentru o situație gravă…să-mi păstrez o energie bună și să-mi văd de viața mea poate să conteze foarte mult inclusiv pentru persoanele sau situația care mă îngrijorează.

Și nu mi-e ușor să vă scriu toate astea. Nu mi-e ușor nici să le fac. Dar nu vă vorbesc din teorii psihologice, ci din viața mea.

În momentul ăsta, privesc spre ce se întâmplă în Ucraina și trebuie să-mi recunosc că nu pot face nimic pentru cei de acolo. Dar am o oarecare relaxare cu asta, antrenată fiindu-mi recunoașterea slăbiciunii mele și acceptarea că nu-s Dumnezeu. Nu am resurse nici politice, nici financiare dacă aș vrea să ajut, nu am mai nimic în acest moment.

Însă să-mi văd de treaba mea și să am grijă de viața mea, e cel mai bun lucru pe care-l pot face.

Iar la gândul „Cum poți trăi liniștită știind că alții acum mor?” Mi-am răspuns cu un discernământ simplu: Dacă mă agit, ei nu mai mor? Tot se întâmplă atrocități, războaie și altele în lume, doar că sunt și eu consumată, iar în caz că vine o vreme când aș putea face ceva pentru cineva mai aproape de mine…nu o să mai pot face, că voi fi epuizată.

Nu subestimez puterea extenuării, căci am văzut-o în acțiune.

Poate părea o gândire rece. Este. Dar doar pentru că prea mult foc ne prăjește.

Sunt genul de om care plângea la fiecare sinucidere a cuiva, undeva în lumea asta și mă preocupă oamenii mai mult decât pot duce câteodată. A trebuit să-mi rafinez raportările ca să nu mă consum și să fiu cu adevărat eficientă, da asta în timp ce-mi văd de propria viață.

Când clientele mele au situații de abuz, mă stresez mai tare ca mamele lor, iar când o clientă a fost omorâtă în bătaie de soțul ei, am plâns de m-am perpelit. A trebuit să învăț pe calea grea…că energia mea trebuie să fie pe primul loc. Chiar dacă o mai risc câteodată, mi-e important să nu o risipesc absurd, pe toată, când chiar nu e momentul, căci trebuie să-mi recunosc slăbiciunea, nu spiritul de luptă.

O perioadă lungă, lucrând cu cazuri de abuz, aveam bani adunați, ca un fel de buget pentru astfel de cazuri. Și ajutam femeile alea cu un kit complet. Mergeam pe toate căile posibile și aveam resursele pregătite pentru orice variantă, în așa fel încât să fie femeia în siguranță. Ca să poată pleca mai repede din relații abuzive, aveam pregătiți banii pentru chirie și o viață ok timp de 4-6 luni până-și găseau job, aveam pregătit un polițist cu care colaboram, cliente cu asociații care le mai puteau ajuta, avocați…iar în cazuri extreme cum am și avut câteva…chiar și cu o plecare din țară.

Aveam resurse și interioare și exterioare, iar asta mi-a dat putere în vremea aia.

Acum nu am. Datorită unor contexte dificile din viața mea, nu mai am bani puși deoparte nici pentru mine, chiar am fost nevoită să cer eu ajutorul…dapăi de unde să am bugete pentru abuzuri…

Și resursele interioare-mi sunt mai limitate, însă oricând e cazul mă pot aduna și să fac CE POT. Chiar dacă mai puțin decât altă dată.

A trebuit să învăț să stau cu neputința și cu slăbiciunea.

Când a dispărut o clientă de-a mea, era să colapsez, mai ales că lucrasem mult în perioada aia și ce m-a ajutat au fost cuvintele unui prieten care mi-a spus uitându-se calm și blând la mine „Raluca…orice ar fi, trebuie să ai încredere în viață! Și așa o ajuți mai mult și pe ea. Dacă trimiți gânduri bune spre ea, nu frici, poate e mai de ajutor…mai ales când altceva nu ai ce face”.

După o vreme am aflat de ea și acum e bine, sănătoasă.

Însă și dacă n-ar fi fost…să mă consum psihic tot n-ar fi ajutat.

Vă spun lucrurile astea doar ca să vă formați o imagine mai mare puțin ca să înțelegeți de ce spun că energia personală și starea noastră este extrem de importantă.

Sunt rece și detașată uneori cu subiectele mai dificile. Dar doar pentru că într-o lume plină de glasuri dramatice, furie și emoții extreme consumatoare, consider că un duș rece și o privire responsabilă către propria viață…poate să fie sănătate curată.

Orice gând și atitudine (de furie, supărare, milă, justiție, etc), oricât de justificate ar părea și uneori chiar sunt…dacă nu aduc nicio putere, sunt absurde. Și fix astea ne aduc în situații neplăcute.

Prin urmare, caut acele abordări și raportări care aduc un plus. În mine și în ceilalți. Fără să-mi neg emoțiile neplăcute sau stările prin care trec. Pot să existe în mine. Dar nu le las să mă acapareze complet și să mă consume.

Nu las războiul din interiorul meu să izbucnească, ci eu sunt comandantul care decide ce mă ajută și ce nu, ce e de folos și până unde. Pe cât posibil, cât și când îmi iese.

Scria cineva pe Facebook că oamenii care-și pun poze cu ei relaxați sau călătorind…îs psihopați, că nu poți în contextul actual să fii așa zen și nu ai dreptul ăsta.

Nu mi se pare adevărat. Care e alternativa? Să ne dăm importanți prin implicare și milă? Putem să ne implicăm, care, cât și cum poate. Dar dacă sunt supărată și postez pe Facebook chestii dramatice…cei la care le e greu se vor simți mai bine? Cu siguranță nu.

Sunt atâtea războaie în familiile noastre încât oricât am fi de slabi privind lumea largă, avem mai multă putere de decizie în viețile noastre. Și aici e greu și-așa…

Și dacă nu ne putem implica sau ajuta cu nimic în situațiile astea globale sau la nivele foarte mari, cu toții avem în cale câte un vecin la care putem să-i întindem o mână. Sau căruia să-i cerem ajutorul când suntem depășiți.

Sunt atâtea războaie în noi înșine…încât ne putem ocupa de interiorul nostru și să ne cucerim încet, dar sigur…un suflet care ar trăi o viață plină de sens, dacă n-am mai fi atât de automați.

Oricât de mică ne-ar fi puterea în niște zone. Sunt contexte și aspecte în care suntem puternici. Să fim atenți la alea. Da pentru asta, trebuie să ne recunoaștem slăbiciunile. Cu demnitate, respect și grijă.

Vă îmbrățișez!