close
Hug-Love-Couple-Painting (1)

Astăzi vin cu o altă situație din experiența mea și-ți vorbesc despre nevoia mea de apropiere și conexiune cu sexul opus (și nu numai).

În perioada în care mi-am dat seama că eram dependentă emoțional (și o mare manipulatoare în același timp), mi-am pus întrebarea cum am ajuns în acea situație. Nu mi-aș fi pus niciun semn de întrebare, dacă nu mă trezeam grasă, nefericită, penibilă, pe punctul de a încheia o relație.

Răspunzându-mi la întrebare am trecut de la o scuză la alta. Am dat vina pe familie, apoi pe celelalte exemple relevante din viața mea, apoi pe școală, ghinion, soartă, Dumnezeu. Dar niciuna din aceste variante nu mă lăsau să dorm noaptea împăcată, așa că m-am văzut nevoită să fiu sinceră cu mine însămi.

Nu renunți la nimic PENTRU cineva. Renunți la ceva sau chiar la tot, atunci când după niște calcule mentale vezi că e mai profitabil să o faci pentru a obține ce vrei de la acea persoană. 

Delurând istoricul ultimilor ani de atunci, am văzut că mă îndrăgosteam repede, aș fi renunțat la tot (de două ori am și făcut-o) pentru câte un bărbat pe care-l numeam suflet pereche după câteva întâlniri și care consideram că poate să-mi umple niște goluri pe care eu singură le săpasem în mine.

La începutul fiecărei relații mă simțeam liniștită și trebuie să recunosc c-am avut parte de bărbați foarte faini (cu foarte mici excepții). Dependența și-a făcut apariția atunci când eu nu mai vedeam bărbatul fain din viața mea și nu mai stăteam în liniște pentru a ne cunoaște mai mult și mai bine, ci îmi formam o strategie prin care să-mi împlinească el diverse nevoi egoiste, tulburând apele pentru a atrage atenția sau pentru a-mi condimenta relația. Nu mai vedeam niciun bărbat lângă mine, ci doar un profit. Indiferent că-mi doream să mă mărit, să mă ajute cu ceva, să-mi fie fidel sau altele, fiecare secundă alaturi de un om, eu vedeam trocul, nu persoana, o imagine, nu esența reală.

Când nu ai o viață în afara unei relații, o posibilă pierdere a unui profit oricât de mic, se resimte agresiv și tot așa este și reacția ta dacă nu primești ce vrei.

Așadar după ce m-am văzut cum am fugit de mine, m-am criticat asupru o perioadă, apoi am realizat că trebuie să fac o schimbare oricât de mult timp mi-ar lua și oricât de greu mi-ar fi.

Am hotărât să-mi concentrez atenția pe mine și toate deciziile, activitățile, scopurile mele erau orientate spre a-mi construi o viață din care să nu mai simt nevoia să fug. În perioada aceea am înțeles ce înseamnă să fii bine tu cu tine și să-ți găsești hrana într-o relație bună cu tine însuți. Doar că înțelegerea mea era parțială. Așa că am confundat dependența și îndrăgostirea (care e patologie curată) cu apropierea și conexiunea.

Din momentul în care aveam o viață a mea și eram mulțumită de rezultatele mele, am evitat cât am putut de mult orice apropiere reală, fiindu-mi frică să nu trec iar în extrema cealaltă. Deci am stat o perioadă singură și m-am convins că n-am nevoie de nimeni și pentru mine e important spațiul și timpul meu. Desigur că apoi am mai avut relații, însă în cadrul lor am purtat haina durității, ignorându-mi energia feminină și amplificându-mi-o pe cea masculină, care mi se părea că are forță, determinare, acțiune fermă.

Top 3 valori: Iubire, joc și umor

Pe lista mea de valori stătea bine-mersi în top, pe locul 1 Iubirea, care pentru mine înseamnă apropiere, căldură, prietenie, sens; și se referă în special la relațiile cu sexul opus. Însă am interpretat asta ca fiind o mare slăbiciune și am confundat nevoia mea de conexiune cu dependența, așa că mi-am negat valoarea principală și tot ce era important pentru mine și am spus “Ok, iubirea poate să rămână pe locul 1, dar se referă la modul general. Iubesc viața, animalele, natura, oamenii în general”. Cu mica mea minciună reușeam să dorm mai liniștită și am făcut o prioritate tot mai mare din umor, cu care-mi mascam vulnerabilitățile.

Deci mi-am reprimat ce era mai important pentru mine: căldura, dăruirea, apropierea de o ființă umană; și am purtat masca femeii-bărbate: independentă, sigură pe ea, tare și-n exterior și pe dinăuntru.

Iar oamenii m-au crezut. Eram privită ca o femeie puternică și sigură pe sine, iar bărbații mă vedeau ca pe o femeie care n-are nevoie neapărat de compania lor, căci se descurcă foarte bine și singură. Deci în acest punct relațiile mi-erau destul de superficiale, căci erau bazate pe niște aparențe, deși tânjeam după compania unui bărbat care să știe cine eram dincolo de tot ce ziceam, făceam, afișam în lume.

Când detaliile te dau de gol

Partea amuzantă este că niciun semnal dat de corpul meu sau atitudinea mea în anumite situații, nu m-a trezit sau să-mi dea de bănuit că zidurile construite cu atâta măiestrie de jur-înprejurul meu…nu erau de fier, ci din paie.
După mult timp am avut curajul să mă privesc așa cum sunt și să mă accept, văzând că sunt moale, că am nevoie de îmbrățișări și de oameni ca de aer și că sunt destul de fragilă pe interior, asta nefiind un lucru rău.

Uitându-mă în urmă, în perioada mea de fier, erau două momente în care-mi permiteam să fiu femeie și-mi manifestam valoarea principală, chiar dacă…pe furiș.

1. Când făceam sex. Atunci consideram că oricâtă căldură aș avea și transmite prin pori, sunt în siguranță căci acolo e permis să fiu moale, iar la final mă pot ridica și să revin la starea mea initială (de om care n-are nevoie de nimeni).

2. Când dormeam cu cineva. Indiferent că dormeam cu un bărbat, o prietenă sau orice altă ființă umană, în timpul somnului mă apropiam să iau în brațe, să mângâi, să aud respirația celuilalt; mă simțeam în siguranță și  era liniște. Aici îmi găseam scuza că dormeam (doar în somn nu suntem conștienți, nu?) și oricum cealaltă persoană e posibil să nu-și dea seama (sau să nu-și amintească la trezire) de dragul ce i-l port sau măcar de atingerea la care tânjesc.

Din aceste două situații îmi luam hrana de care aveam nevoie și mă simțeam satisfăcută și-așa, căci alternativa era (după mintea mea confuză) dependența pe care o mâncasem atâta timp și la care aveam deja indigestie.

Fii atent la cine spui că ești și verifică dacă deciziile pe care le  iei în fiecare moment (aparent nesemnificative) confirmă ceea ce susții sau e doar o poveste pe care ți-o spui ca să-ți construiești o imagine de sine falsă sau o protecție.

Acum mă amuză să văd câte scăpări aveam doar pentru ca sufletul meu să primească ce are nevoie. De exemplu, pe vremea aia făceam un curs la București așa că o data pe lună mergeam cu trenul. Pe perioada călătoriei nimic nu mi se părea mai superb ca și conversațiile cu ceilalți călători și cel mai mult mă împlinea sentimentul pe care-l aveam când dormeam în compartiment lângă vecinul de lângă mine și îi simțeam căldura corpului. Adesea îmi lipeam brațul meu de-al lui (întâmplător, desigur) și experimentam o stare de liniște și siguranță.

Căderea măștilor

Acum vreo 4 ani am avut norocul să cunosc un bărbat superb, care și-a dat seama că dincolo de măștile și zidurile mele de paie, se ascunde ceva…altceva, altcineva.

Nu știu nici acum cum și-a dat seama, el zicea că după îmbrățișarea mea și multe alte detalii care mă dădeau de gol. Din primele secunde împreună, acel om s-a raportat la mine doar văzând ceea ce sunt, nu ceea ce doream eu să afișez și-mi oferea doar ce aveam nevoie cu adevărat (și nu recunoșteam nici față de mine), nu ceea ce ceream ca un copil răsfățat. De aceea am și avut o încredere deplină în el și i-am urmat cu seninătate sfaturile, înțelepciunea și pașii.
Aveam aceeași mască de om puternic fără nevoi în lume însă măcar cu el, în intimitate, eram fără măști, iar asta datorită lui, că nu mi le-a băgat în seamă.

Echilibru

Anul acesta a fost revelator pentru mine în multe aspecte, iar nevoia mea de apropiere și conexiune este unul dintre ele. Căci tot datorită unui bărbat care vede în mine, am înțeles nu doar cât e de firească, dar m-am înțeles pe mine și cum sunt construită, observând amuzată cum am trecut de-a lungul timpului de la o extremă la alta, într-un final ajungând la un echilibru și niște înțelegeri de neprețuit.

Și nu doar că m-am acceptat, da îmi place de mine așa și nimic nu este mai reconfortant decât să fii tu însăți, recunoscându-ți nevoile, punctele forte și limitele. În prezent experimentez zilnic exact aceeași stare de liniște și siguranță pe care o aveam mai demult pe tren sau când mă bucuram pe furiș (în somn sau sex) de apropiere și căldură umană. Diferența este că de data asta primesc cu brațele deschise tot ce mi se oferă și dăruiesc din ceea ce sunt, fără nevoia acută de a-mi mai proteja…zidul din paie. Deci nu mă mai manifest așa cum sunt doar în somn sau sex, ci de oricâte ori sunt în preajma oamenilor valoroși din viața mea. Și mi-e incredibil de bine…

Bineînțeles că acea perioadă m-a ajutat și protecțiile construite nu au fost chiar degeaba. Vorba unui iubit înțelept de-al meu „La cât ești de sensibilă, dacă nu aveai zidurile astea…erai carne de tun”.

Deci în multe contexte sunt utile aceste protecții pe care le clădim în încercarea de a ne apăra partea moale din noi, însă dacă le folosești acolo unde nu-ți sunt necesare și cu oamenii care ar merita să vadă dincolo de ziduri…atunci e vorba doar de un mecanism cu care te-ai obșinuit și e păcat…căci te privezi singur de hrana atât de necesară sufletului tău.

Nevoia de apropiere și conexiune

De când cu dezvoltarea personală, toți știm cât de mult se predică importanța relației cu tine însuți. Și este adevărat: este extrem de importantă! Însă dusă la extrem și înțeleasă greșit (ca și în cazul meu), această teorie poate să te afunde în confuzii și reprimări a ceea ce a mai important pentru tine.

Este greșit să fugi de tine însuți, cu așteptări înspre un celălalt, crezând că un om te poate salva de o lume interioară pe care refuzi să o vezi și de niște aspecte din tine pe care le eviți. 

Așa că atunci când auzi formularea „Iubirea începe cu tine” (sau orice care începe cu tine), nu te gândi că e musai să fugi de lume și să cauți toate răspunsurile în interior. Și fir-ar să fie, nu te gândi nici măcar la iubire. Gândește-te că viața începe cu tine, dacă tu ești sincer cu motivațiile tale și deschis să vezi adevărul (celorlalți și ce are viața să-ți arate), fără nevoia de a te minți tot la două secunde, doar pentru ca realitatea să se încadreze în povestea ta.

Într-adevăr răspunsurile stau pitite în interior, însă de cele mai multe ori avem nevoie de oameni care să le declanșeze în noi, conversații cu sens real care să ne dea revelații, oameni care să ne ajute să ne vedem atunci când ne spunem povești despre noi înșine.

Eu am realizat că la relația cu mine însămi, treaba mea cu mine este doar să fiu drastic de sinceră în fiecare moment, atentă la motivele reale pentru care acționez într-un fel, să aleg corectitudinea indiferent de ce am de pierdut sau  de câștigat și să nu pretind nimic (de la mine, ceilalți ori viață), căci chiar dacă pot să am multe, nimic nu mi se cuvine.

Nu există și nu a existat niciodată o luptă (sau o noțiune opusă) între relația ta cu tine și relația ta cu ceilalți, căci ambele se contopesc într-o singură bucată, care îți arată clar cine ești tu în fiecare moment.

Felul în care te raportezi la tine, modul în care comunici și colaborezi cu ceilalți, cum și unde îți împlinești nevoile, arată în fiecare moment cine ești tu, iar pentru o bună imagine de ansamblu ai nevoie de ceilalți.

Însă noi de oameni avem nevoie și cine sunt ei, nu de imagini ideale, pretenții, trocuri. Ceea ce este un om te împlinește și-ți aduce mâncarea atât de necesară sufletului, nu calitățile lui și aparențele. Nu frumusețea și abilitățile unui bărbat/a unei femei te împlinesc, ci bărbatul din el/femeia din ea, iar aceste energii te hrănesc până-n celule.

7041193-abstract-love-wallpapers

Deci avem nevoie de oameni și împreună, prin prietenie autentică și colaborare ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții și pe noi înșine în relație cu ceilalți.

Fiecare om de pe planeta asta are nevoia de-a se apropia de ființe umane, însă apropierea adevărată implică sinceritate maximă (și în momente grele), dorința de a cunoaște (pe tine și pe celălalt), determinarea de a vedea adevărul (al tău și din celălalt) fără a proiecta o imagine; și un suflet larg deschis.

Relaționarea bazată pe măști, interese de putere și fugă din propria viață lipsită de sens (care de obicei are ca efect îndrăgostirea), este doar o apropiere aparentă, căci în esență acolo sunt două corpuri apropiate, însă sufletele sunt la mare depărtare.

Tot recent am înțeles ca nu nevoia este o problemă, ci atunci când ai pretenția ca hrana ta să-ți fie livrată de un om care nu e dispus sau nu poate să-ți dea ceea ce ceri.

Cu cât ai mai mare nevoie de ceva, cu atât mai mult trebuie să-ți păstrezi rațiunea și luciditatea de a lua acel ceva de acolo de unde există și de la cine este dispus și poate să-ți ofere.

Când cauți să-ți potolești setea sufletului din surse care sunt evident secate, asta denotă lipsa ta de atenție la realitate și fuga într-un film imaginar.

Dependența mea de care-ți povesteam la începutul articolului, nu a fost datorată unei apropieri autentice, ci pentru că mi-era frică să nu rămân singură cu întunericul din mine și aveam o raportare greșită la bărbații din viața mea (eram posesivă, manipulatoare, cerșeam atenție, ofeream puțin pentru recompense mari) și fugeam de mine însămi în relații, având pretenția ca un el să-mi satisfacă toate cererile. Și ceream exact ce nu aveam nevoie, ignorând momentele de liniște domoală care-mi umpleau sufletul și erau efecte a unor lucruri mult mai simple decât orice pretindeam eu.

Ca să nu mă mai lungesc acum, data viitoare vorbim despre dependență și îndrăgostire versus apropiere și conexiune. Ca să înțelegi diferențele și să nu faci aceleași confuzii ca și mine, reprimându-ți părți importante din ceea ce ești.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm!

Tags : conexiune
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

4 Comments

  1. Buna!
    Desi sunt de acord cu tine aproape in totalitate, totusi nu sunt de acord absolut deloc cu ideea ca indragostirea este ceva patologic. Eu, atunci cand eram indragostita si cand simteam ca si partenerul simte la fel, pe langa faptul ca eram foarte fericita, il priveam cu adevarat pe el, il descopeream cu sinceritate si il iubeam pentru ceea ce era, vroiam sa-l ”vad” cu adevarat pe el si ma facea fericita prezenta lui, pur si simplu. Este drept ca existau nevoi pe care probabil el mi le implinea, dar cred ca asta este principiul dupa care sufletul alege un alt suflet. In mod sigur si eu implineam anumite nevoi ale lui, de aceea probabil se indragostise de mine, pentru ca probabil, cu mine, in acele momente el putea fi el, fara masti, iar eu la fel, puteam fi eu fara masti si frici. Pot sa spun ca la inceput eram mult mai atenta la nevoile lui si el la ale mele, ceea ce denota respect reciproc si acceptare. Cred ca fiecare suflet pe care sufletul nostru il alege pentru a ne indragosti de el, este cel mai potrivit noua la acel moment si, cel atras in viata noastra pentru a ne vindeca ranile sufletesti. Problema apare cand noi nu suntem constienti de ranile noastre sufletesti si il impovaram pe celalalt exclusiv cu vindecarea lor, cand de fapt vindecarea noastra depinde doar de noi si de felul cum stim sa profitam de aceasta oportunitate de a ne vindeca, oportunitate pe care sufletul ne-a adus-o scotandu-ne in cale iubirea. Daca dam vina pe celalalt, uram, manipulam, suntem dependenti, asta ne impiedica sa ne vindecam (pentru ca nu ne uitam unde trebuie, la cauza suferintei care este doar in noi) si pe de alta parte ne impiedica sa ne mai bucuram de iubirea pentru partener, poate chiar sa n-o mai simtim (desi eu cred ca ea exista inca acolo, sub resentimente si dependenta) si, de ce nu, sa mai simtim indragosteala. Cred ca cel mai frumos dar pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor este emotia de a fi indragostit! Chiar nu cred ca a dat Dumnezeu un sentiment (sau emotie, ce o fi) atat de frumos, in mod eronat sau ca o dovada de patoloogie. Exclus! Poate singura problema este ca nu stim s-o pretuim, sa ne bucuram de ea. Eu recunosc ca datorita unei dependente puternice emotionale am ramas indragostita 11 de acelasi barbat. Era rea si nociva dependenta, intr-adevar, dar era SUPERBA starea de a fi vesnic indragostita. Povestea mea a invalidat teoria care spune ca nu poti fi indragostit mai mult de cateva luni (sau 2 ani, cred.. ceva legat de niste hormoni). Gresit, pentru ca eu am fost indragostita foarte multi ani, simteam ca ma topesc de drag si iubire cand il vedeam si cand eram cu el. Simteam ca nu pot respira, asa cum simti in adolescenta cand te indragostesti. Si aveam apoeape 30 de ani cand l-am cunoscut. Sper din suflet sa existe posibilitatea de a fi indragostita tot atat timp dar fara dependenta! Pentru ca altfel ar fi trist si aproape ca nu merita efortul de a te elibera de dependenta daca asta conduce la a nu mai fi indragostita si a nu mai simti fericire imensa cu partenerul. In cazul asta, era mai bine in dependenta, desi si acolo era rau datorita sufeintelor legate de gelozie, frica de abandon, de respingere, etc.

    1. Emotia de indragostire este superba doar pentru ca putem evada in ea din propria viata care nu ne place (de aici suferinta crunta cand ramanem cu noi insine din nou). Patologia se vede in durata in care poti fi indragostit pana la obsesie de un om care nu mai are nicio treaba cu tine de ani buni. Orice emotie atat de profunda, este o fuga de realitate, deci o iluzie. Tocmai de aceea e urmata fara exceptie de o perioada de suferinta care ne arata ca am fost deconectati de la viata o perioada, iar asta ne cere smerenie si atentie in prezent si pe viitor. Sentimentele profunde sunt cu totul altceva si n-au nicio legatura cu emotiile de genul, care sunt doar proiectii mentale si epuizeaza sufletul. Indragostirea poate dura chiar mai mult de 10-12 ani, daca unul din cei doi parteneri a intrerupt relatia, iar celalalt a ramas cu buza umflata.
      Fericirea imensa si de durata cu partenerul, o simtim abia dupa ce renuntam la iluzii, suntem atenti la realitate si viata, iar in locul indragostirii alegem apropierea si conexiunea.
      Voi scrie un articol mai pe larg despre asta. Multumesc pentru impartasire.

  2. Imi pare fetițo că încă nu ai ajuns la capătul drumului. Imi pare că pentru cererile tale răspinsul l-ai gasit în găsirea unei așa zise „persoane perfecte”, dar, eu cred că în astfel de cazuri pacientul trebuie ajutat să nu ceară, să nu se sprijine pe altcineva, să descopere în sine de ce are nevoie de cineva pentru a se simți „în siguranță”, să învețe să nu-și creeze atașamente/cereri/expectanțe, dorințe, pe seama altora…cel mai important e să nu-și facă expectanțe mai ales de la propria persoană… nu trasatul mai jos(ori în alte părți) a nivelului unui standard la care să te ții e soluția destresării, ci să nu trasezi nici un fel de nivel, nici un fel de „așa ar trebui să fiu” pentru a fi fericită…

    Barbații nu se leagă de „femei puternice” nu din cauză că cred despre ele că s e descurcă și fără ei ci pentru ca orice ai face pentru ele… lor nu le ajunge… pentru că roce cadou le-ai face ele nu mai răspund „femeiește” arătând emoții(de preferat plăcerea).. Femeile care tratează un cadou ca un copil care a ieșit din vârsta când crede în moș cărciun si se uită câș la tine pentru că tu te-ai deschis pentru ea, iar ea… rece, ori cu reacții emotionale calculate nu sincere. Lipsa de emoții sincere, de deschidere de a arăta că e ok să simți emoții tâmpite sunt cele care îndepărtează, lipsa de acel „îmi pasă de tine”, de ce simți tu, „bărbățele”, asta e cea care îndepărtează, nu motive raționale… Dacă motivul (combinării) e unul rațional atunci nu (s-)a format niciodată o conexiune cu respectiva femeie și deci el nu se îndepărtează(de ceva lângă ceva cu care n-a fost niciodată în proximitate)

    dependența nu se vindeca cu conexine cu persoana potrivită ci învațând să nu… ceri, să fi fericită fără oricine, iar surplusul tau să-l împarți/dăruiești cu… persoana aleasă.

    să ai grijă, fetițo, de relația cu „înțelptul” tău, pentru că înțelepților le plac de cei de acelăsi nivel, ca să aibă conversații, la același nivel, la egalitate… e obositor șa ai pe cap pe cineva cre are nevoie constantă de tine, de cineva care nu-și folosește propriul cap/inimă pentru a citi mersul vremii și al oamenilor ori pe… al tău (asta e treaba ta). Relația cu o persoană nu e pentru a te vindeca de dependențe prin conexiuni perfecte ci pentru a dansa dansul vieții(părerea mea)
    pa, pa, fețițo 😉

    1. N-as avea cum sa ajung la capatul drumului ca doar inca traiesc. Acolo e capatul. In rest, iti pare multe, dar confuze si faci niste presupuneri dupa cateva clisee precum „barbatii nu se leaga de femei puternice”(n-am zis nicaieri nici asta nici opusul, desi este evident ca barbatii se leaga de femei autentice, iar ele devin puternice prin barbatul in energia caruia se ancoreaza; desigur ca ma refer la barbatii adevarati, nu baietei sau sobolani) „sa fii fericit fara oricine”(nu c-ar fi imposibil, dar este o idee des vehiculata si prost inteleasa). Cat despre relatia cu unul din iubitii mei, se subintelege ca daca tot e intelept…vede in mine suficient de bine incat sa stie ca avem ce face si vorbi impreuna fara sa ne stam unul altuia pe cap, ci colaborand frumos. Dansand dansul vietii cum spui chiar tu.

      Multumesc pt comentariu!

Leave a Response