close
no thumb

4 Zilele trecute am primit un mesaj în care mi se spunea că atunci când ai un copil, prioritățile se schimbă. Corect. Sunt de acord. Apoi, a continuat doamna care-mi scria să-mi spună că s-a sacrificat pentru fiica ei și din cauza asta e nefericită, dar pentru copiii trebuie să faci sacrificii.

Așa că astăzi, vreau să scriu despre părinții care consideră că se sacrifică. Scriu pentru copii.

Nu sunt încă mamă și desigur că nu cunosc suficient de bine acest rol, ca să-mi dea dreptul să vorbesc. Însă sunt fiică, iar mama mea e una dintre persoanele care susține că s-a sacrificat toată viața. Și am văzut asta cu ochii mei. Așadar, pot să vorbesc din perspectiva copilului.

Apoi, am avut onoarea să lucrez și cu copiii o perioadă și am întâlnit atât ochi triști, cât și veseli. O parte din ei cu părinți divorțați, dar fericiți, alții cu părinți nefericiți, dar colegi de apartament. Câțiva cu anxietate de separare de persoana de referință, iar alții senini cu privire la plecarea unui părinte.  Deci, astăzi vorbesc și în numele lor, poate va fi cineva care să asculte cu adevărat, fără să se ascundă după masca sacrificiului.

Cum consideri tu că te sacrifici pentru copilul tău? Amâni să-ți cumperi haine și porți pantalonii rupți? Nu te mai îngrijești pentru că tot timpul tău este orientat spre copil? Rămâi într-o căsnicie nefericită, lipsită de iubire, pentru copilul tău? Sau pur și simplu ți-ai dedicat toata viața lui, uitând complet de tine?

Intențiile tale sunt bune, însă rezultatele s-ar putea să lase de dorit, mai ales pe termen lung.

Exemplul meu e scurt si simplu de relatat, însă nu a fost la fel de simplu de trăit. Părinții mei susțin și în ziua de astăzi că pentru noi au rămas împreună. Mama și acum spune că s-a sacrificat în fiecare secunda ( cuvintele sunt duse până la reproșuri ), că nu a făcut facultatea pe care o visa, nu a avut relația pe care o dorea, nu a fost femeia care vroia să fie.  Eu asta o simțeam și în copilărie și tocmai de asta îi imploram să divorțeze și să fie fericiți. Dar nu. Pentru noi au rămas așa, colegi de apartament. Cum s-a simțit asta în partea noastră, a copiilor? A lăsat urme adânci, copilăria a fost un chin și eu una aș fi dat orice, doar să o văd pe maică-mea fericită. Nu s-a întâmplat.

Cum s-o fi simțit sacrificiul ăsta de partea lor? Sunt convinsă, este dur de tot.

Problema e alta. Nimeni nu se sacrifică de fapt. E o alegere. De cele mai multe ori părinții tind să se ascundă după acest paravan pentru că le e extrem de teamă de ei înșiși. Le e frică de deciziile lor, de posibilitatea să o ia de la capăt, de greutățile ce le pot întâmpina dacă aleargă spre fericire. Și atunci, aleg calea ușoară. Sacrificiul. Să fie nefericiți.

Așadar, să începem cu cele mai întâlnite scuze de sacrificiu ( în general a femeilor )

Nu divorțez, pentru copilul meu

Întrebarea care se pune de fapt aici, este: Ești fericită? Ce vede copilul tău în casă? Cum vede el iubirea din exemplul vostru și ce învață de la voi ca părinți? Ce simte în casă acel copil? Aude râsete? Vede săruturi? Simte iubire, bucurie? Miroase cozonacii proaspăt făcuți? Gustă din fericirea voastră și are ca exemplu o viață sănătoasă din toate punctele de vedere?  În caz contrar, nu stai în situația actuală pentru copilul tău. Stai pentru că ți-e frică.

De ce susțin că sacrificiul e o mască?

Oamenii de știință și psihologii (ăia mai serioși ca și mine), spun că între 2-12 ani ( îndrăznesc să spun că și mai încolo), copiii preferă să vadă că părinții lor se iubesc și se sărută, alintă, mai mult decât să-i răsfețe pe ei cu atenție. Pentru că fiica sau fiul tău, de acolo își extrage dragostea și acel exemplu îi va rămâne întipărit în minte.

La polul opus, când copilul vede certuri în casă, simte tensiune sau și mai rău, asistă la bătăi, el se simte vinovat și responsabil pentru acea situație și neputința lui de a ajuta, îi va rămâne multă vreme în minte ( și suflet, completez eu ).

Așa că, acum, mai spune o dată, pentru cine nu divorțezi? Pentru cine te sacrifici? Cum anume o faci?

Nu e sacrificiu, e o alegere pe care o faci, deoarece te temi, te-ai obișnuit în acea relație, ți-e greu să te descurci singură și alte variante. Însă nu e pentru copilul tău. Hai să nu ne mai ascundem. Știi și tu că al tău copil te preferă fericit(ă) și doar așa va avea un exemplu sănătos în viață.

Bineînțeles, la vârste mici s-ar putea să nu înțeleagă un divorț și va trebui să-i explici, să știe că ambii părinți vor fi acolo pentru el. Va trebui să te implici pentru a înțelege situația și a-i menține liniștea.  Va trebui să-i acorzi mai multă atenție atât tu, cât și partenerul, ca să vadă că sunteți amândoi lângă el, indiferent că drumurile voastre s-au despărțit. Nu e un lucru ușor, dar cât de ușor este să-ți traumatizezi copilul cu o iubire infectă?

 Iubirea pe care o dai și o primești tu de la partener, va fi exemplul lui și pe aceea o va urma. Cum simte că vă iubiți voi, așa va percepe el iubirea. 

Nu mai am timp de mine și visele mele pentru că mă ocup non-stop de copilul meu

E admirabil că îți concentrezi atenția spre educația și creșterea lui. Însă repet aceiași întrebare. Ești fericit(ă)? Pentru că el asta vede, nu sacrificiile tale.

Motivele pentru care trebuie să continui să te ocupi și de tine  sunt următoarele:

  • Copilul tău va învăța de la tine, cum să se respecte și cum să se ocupe de el în viitor. Dacă a văzut doar renunțarea la propria persoană, ghici ce va face la vârsta de adult?
  • Contează prea puțin ce îi zici și cântărește enorm ceea ce vede că faci. Degeaba îi spui că e important să aibă încredere în el, să facă ceva în viață, dacă el se uită la exemplul tău, iar tu ești temător și nu ți-ai împlinit visele.
  • Dacă tu continui să studiezi, să te dezvolți financiar, emoțional, spiritual, el asta va învăța de la tine și îți va urma exemplul.
  • Dacă tu ești nefericit ( nu are rost să te prefaci, un copil simte adevărul ) și renunți la visele tale spunând că viața e grea, el asta va crede că e adevărul universal.  Pentru că în copilărie, părintele e precum un zeu. Și tot ce zice sau face el, e perceput ca fiind corect.
  • Dacă ai vise neîmplinite și nu te-ai ocupat de tine, când va veni momentul să-ți susții copilul cu visele lui, nu o vei putea face. Pentru că nu vei avea experiența de a știi că se poate să facă orice își dorește. Iar dacă doar vei mima un „Te susțin și am încredere că poți”, el va mirosi neîncrederea ta ( chiar și mică ). În schimb dacă tu ai realizat ce ai vrut în viața ta, îi vei putea spune din toata inima: „Poți! Pentru că și eu am putut!” Și va știi prin toți porii lui că ai încredere și că poate și el.

Nu mai ai timp să te îngrijești și mergi la cumpărături cu pantalonii rupți

Din nou, el învață din ceea ce vede în familia lui. Din exemplul tău va învăța cum să se îmbrace pe viitor, cum să-și poarte hainele cu mândrie, cum să aibă grija de el. Dacă exemplul tău e de sacrificiu, asta va face și el la vârsta adultă.

Ți-ai dedicat lui toată viața ta, uitând complet de tine

Și asta mi se pare admirabil și respect decizia unei mame de a se dedica în totalitate copilului ei. Dar și aici sunt ceva probleme.

El poate percepe exemplul tău ca o formă de dependență, iar pe viitor ori va fii dependent de tine, ori va fi de altcineva. Iar tu…când copilul tău va pleca de acasă ( da, vine și momentul ăla ), vei rămâne cu un gol imens în tine și vei avea impresia că se rupe pământul sub picioarele tale.

Responsabilitatea ta nu e să zbori în locul lui, să uiți de tine ( și să-l înveți exemplul ăsta ) și să stai toata viața lui în umbră. Ci să îi dai aripi, apoi să-l lași să zboare singur.  Să-i dai cel mai bun exemplu posibil și să-i oferi puterea de a-și clădi propria viață.

Care sunt copiii fericiți?

Din experiența mea de până acum, copiii care zâmbeau și erau responsabili, ambițioși și fericiți în majoritatea timpului, sunt ai acelor părinți care nu se sacrifică ( sau cel puțin nu o numesc așa ). Acesti copiii au exemple sănătoase în mai multe aspecte ale vieții și își văd părinții fericiți. Ei zboară cu încrederea ce le este oferită acasă. Ei simt atât afecțiunea pe care o poartă părinții pentru ei, cât și dragostea ce domnește în casă.

În concluzie

În momentul când ai un copil, prioritățile se schimbă, iar acum ești responsabil și pentru un alt suflet, însă ține minte că orice vede, aude și simte copilul în casa părintească, este pentru el un EXEMPLU. Nu e sacrificiul tău. E viața lui în joc. E important ce faci TU.  Cum gestionezi banii, cum iubești, cum te îmbraci, cum vorbești, cum ai grijă de tine și viața ta, cum te superi, ce faci când te enervezi, cum te controlezi și cât de responsabil ești. Astea sunt lucrurile care îi vor rămâne întipărite în minte ca și tipare și le va lua ca exemplu, ca adevăr.

Dacă nu crezi, gândește-te la tine. Tu ce părere ai despre bani, iubire, sănătate? Care și câte din părerile tale sunt preluate din copilărie, din ceea ce ai văzut acasă?  Dacă ți-ai schimbat un comportament sau o convingere împrumutată de la părinții tăi, cât de greu ți-a fost să schimbi asta?

 Fericirea ta, iubirea ta și rezultatele tale sunt exemplele pe care le oferi și va modela adultul de mâine. Tu (și pe tine) te sacrifici?

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

4 Comments

  1. indiferent ce faci ca părinte ai și „defecte”, neajunsuri pe care încerci sa le maschezi de copil…
    nu ești perfect, iar la un moment dat îți vei pierde aura de invincibilitate din ochii copilului tău…
    ar fi bine să ai atitudinea adultă, de a nu da vina pe copilul tău pentru nefericirea ta… „sacrificiul” e doar o scuză, una care trebuie să-ți ascundă sau motiveze neputința din fața propriilor ochi… cu toții vrem mai mult, asta e normal, anormal e să pui povara fericirii tale pe umerele acestor, inocenți, pui de oameni. Nu e treaba copiilor de a te face, pe tine, fericit în schimbul grijii pe care le-o porți, ei sunt prea mici să priceapă chestii atăt de complexe, fi tu adultul responsabil cu propria fericire…
    Dacă „sacrificiul” tău te face să fi nefericit, e greșeala ta, aplici o metodă care are ca rezultat nefericirea ta, mai încearcă și alte metode ca este de unde, mai învață de la alți care sunt un bun exemplu…
    Nefericirea ta în sacrificiu, arată faptul că sacrificiul tau nu e sincer, că nu-l faci pentru ei,ci pentru tine, pentru ideea TA de părinte… imaginea ta de părinte e înaintea fericirii copiilor tăi. Dacă i-ai pune pe ei înaintea ta așa cum îți place să te complaci a te prezenta, ai considera zâmbetele lor recompensă mult mare decât munca făcută pentru ei… iar fericirea lor ți-ar umple sufletul de bucurie… nu mai consideri că ce faci pentru copii tai e „sacrificiu” ci o muncă cu răsplată (care nu poate fi măsurată în bani și nici înțeleasă, decât de un alt părinte…)
    dacă tot trebuie să-ți iei de la gură pentru ei… învața să fi recunoscător pentru simplul fapt că copii îți cresc, lasă recunoștința să-ți umple inima cu bucurie… chiar dacă burta ta se lipește de șira spinării, arată-le copiilor tăi cum poți fii fericit, cum poțî să vezi binele și frumosul indiferent ce necazuri te pasc… arată-le și faptul că nu poți să faci toate pentru ei, arată-le binele, arată-le răul… căci amândouă se găsesc în om… iar tu asta trebuie să-i înveți a fi, să fie oameni!

  2. Eu sunt mamă de câțiva ani! În tot acest timp am învățat că o mamă este totodată o femeie și o soție. Nevoile unei femei nu se schimbă. Și nici nevoile unei soții. Cu copil cu tot am făcut și facultate, și master și am nădejde că voi continua spre bine cu ajutorul lui Dumnezeu. Programul îmi este mai încărcat, unele priorități s-au schimbat, dar nu ezit să mă îngrijesc pe mine, să-mi iubesc soțul și să-l alint, sau să mă lupt pentru succese pe orice plan: financiar, social, al carierei etc. Petrec tot timpul când puiul meu nu doarme aproape doar cu el, dar în acest timp, gătesc, păstrez ordine, merg la cumpărături (fie ele și online uneori), vizitez prieteni, scriu, citesc etc. Copilul nu încurcă, ci dezvoltă o femeie! Deci ai dreptate! Uneori „sacrificiul” unora este doar o scuză, un paravan împotriva fricii de necunoscut, singurătate, siguranță financiară!

  3. Ma numar si eu printre copiii care au parinti care spun ca se sacrifica pentru ei ,as putea spune ca mama spune acest lucru cel mai des deoarece este plecata in strainatate gen,,trebuie sa facem sacrificii,,.Prin acest articol mi-ai aratat ca de fapt sacrificiul nici nu exista ,ci este o alegere.Cand va veni mama ii voi citi toate aceste lucruri ,poate si-ar schimba parerea.Multumesc!O seara frumoasa

Leave a Response