close
Antibiotic sufletesc

Ralicilina zilei – Te privesc, dar te văd?

“Mulți or vedea…Puțini or pricepe!” era o vorbă pe care am auzit-o când eram copilă și m-a amuzat.

Acum, dacă ar fi să mă întorc în timp, i-aș spune copilei care am fost “Multe vei vedea, da puține vei pricepe”.

Pentru a înțelege ceva, trebuie să-ți menții mintea receptivă și deschisă la a descoperi ce e, fără să presupui înainte, fără să forțezi ceva dupa propriul plac sau să proiectezi ce vrei tu să fie, fără să (te) judeci după imagini sociale.

Cred că e la fel și în ceea ce privește oamenii. Atunci cand te uiți la un om…îl vezi?

Sau proiectezi pe el ce-ți imaginezi, ce vrei ori ce presupui ca e după propriile prejudecăți?

Apoi…vezi omul sau te gândești automat cum pari tu din afară, iar atunci te privești prin ochii lui, cum îți imaginezi tu ca te-ar vedea?

Pentru a vedea cu adevărat pe cineva e necesar un drum lung al autocunoașterii prin care refuzi să te mai minți pe tine însuți, îți observi toate bunătățile și răutățile sufletești, ești conștient de intențiile tale reale și ai contact și cu cotloanele murdare din tine.

Fără rușine. Doar din firesc.

Apoi același drum îl străbați spre ceilalți unde ești sincer cu tine si deschis spre ei, deci evaluezi ușor calități, limite… Știi unde să dai și să rămâi, dar și unde să oferi înseamnă să te retragi.

Și mai ales… Atunci când te uiți la un om, ești prezent și-l privești pe el. Nu pe tine. Abia atunci nu are ce rușine sau intimidare să apară, căci interesul e să vezi și să te bucuri de cine e în fața ta sau lângă tine… Nu cum te vede acela. Ci cum îl vezi tu, în timp ce te și lași văzut.

Cele mai multe imagini de sine ni le creem când ne observăm din afara noastră și ni se pare ca suntem tari (sau slabi, depinde), când în interacțiuni, ne imaginăm cum ne văd ceilalți. Iar admirația din ochii unora ne satisface. Invidia lor ne umflă în pene.
Dar astfel, nu interacționăm cu oameni, ci doar cu minunatul nostru Ego, care se simte ba slab, ba tare. Dar atunci suntem doar singuri și slăbiți

Există oameni care se uită la tine. Și oameni care te privesc, dar se uită la ei.

Sau te privesc ca să-și poată hrăni vreo imagine de sine sau superioritate. Am întâlnit o grămadă de priviri aparent îngăduitoare care doar își mângâiau imaginea de sine de om bun, spiritual or evoluat.
Majoritatea simțim când cineva se uită prin noi. Privirea e goală.

Majoritatea simțim când aplicăm același tratament. Așa cum putem vedea și-n oglindă cum vedem ce ne convine (bun sau rău, depinde cu ce ne-am identificat mai mult), fără să vedem omul din oglindă, ci aparențele. Ce se vede, cum pare, cum am vrea, ce am prefera, cum ne stă haina nouă.

Ne privim ca pe niște manechini, nu ca pe niște oameni.

Eu personal, de o vreme, în astfel de contexte mă străduiesc să nu intru in energia omului, ci să rămân naturală.

Spun că ma străduiesc, căci m-am văzut cum uneori, mai pun de la mine un zâmbet fals, o vorbă, ceva care ma integrează. Dar nu ma vreau integrată așa.

Nu-mi doresc nici să schimb pe cineva, nici să-i țin teorii despre cum e bine (că poate lui îi e bine așa), dar îmi doresc să rămân eu cât pot de adevărată, fără să mai adaug ceva.

Astfel, unii își mai lasă masca jos sau devin atenți. Alții nu. Scopul meu nu e să am o reacție de la ei, ci să ma simt bine cu mine.

Iar experiențele cu oamenii care se evaluează constant din exterior și așteaptă validarea mea ori se uită la ei prin ochii mei…m-au învățat multe, în primul rând despre mine.

Mai ales că am fost și eu așa. Să trăiesc în pielea mea nu a fost ușor și nici un lucru natural pentru mine.

Dar constat că așa mă simt bine. Oricum ar fi pielea mea, viața mea asta s-o trăiesc. Și mi-o doresc adevărată. Centrată și în mine, nu în afară, cum era. Și cum mai e tentant încă.

E mai senin și până și mintea mi-e mai împăcată să fiu în pielea mea, cu de toate…și odată ce mai accept părți din mine, mă simt tot mai puțin vinovată sau intimidată inutil.

Uneori is proastă de bubui, alteori deșteaptă, uneori mă simt puternică, alteori slabă și aproape casantă. Mă mai evaluez uneori din afară și mă tem de judecată sau pierdere… Dar tot mai des caut să mă simt cum îs de fapt și-mi dezvolt un soi de îngăduință, ca să nu mă pierd eu pe mine.

Căci îs și rea și bună… Sunt și caldă și rece. Am momente ușoare și unele horror, sunt ba implicată, ba stană de piatră. La unii oameni sunt atentă, la alții superficială. Sunt prezentă, da mă pot și decupla ușor. Am contact bun cu ce e, dar și scenarii de om prost.

Sunt în toate aceste feluri și multe altele, dar nu mă mai vreau altfel. Mi-e suficient ce mi-s și nu-mi doresc să fiu în alt corp, cu alt suflet sau altă experiență și potențial.

Asta îs, cu mine defilez. Și de când accept asta… Văd tot mai bine. La propriu și la figurat.

Optica asta mă ajută să am îngăduință când văd superiorități și priviri pierdute în jur. Atâta că știu că nu-i treaba mea cum se raporteaza unii, ci e alegerea mea unde stau, cât rămân și cum aleg să ma raportez eu.

Dacă vrei să vezi mai bine sau să evaluezi mai corect… fii atent cum, ce și spre ce privești.

Tags : featured

Leave a Response