O româncă la Paris

Acum niște ani buni am fost cu un gagiu la Paris (Și spun niște ani buni…doar ca să nu fiu nevoită să calculez cât mai exact, căci matematica mea dă erori).

Pe lângă peripețiile clasice de rătăcire, ceartă conjugală în centrul Parisului, stat la cozi și un wc modern automat care mi-a dat de furcă atât de tare încât am făcut mai degrabă pe mine, am avut de-a face cu prejudecăți, testosteron și spiritism.

Să mă explic:

În perioada de zece zile cât am stat în orașul iubirii, am ales să ne cazăm în diferite zone ale Parisului, ca să vedem mai multe cartiere, să ne plimbăm mai mult, să simțim energia sudului, a centrului, a nordului, etc.

Așa că în ultimele trei zile, ne-am cazat prin Rbnb undeva în nordul Parisului, și am primit o cameră dintr-un apartament locuit de o femeie cu băiatul ei.

Am ajuns după-masa la cazare și uitându-ne noi prin cartier, erau gunoaie pe jos, cerșetori…și o atmosferă de puteam să jur că-s noaptea într-un cartier mai rău famat din București. Apoi…eram singurii oameni albi. Iubitul meu de-atunci era chiar blond. Măcar eu mi-s mai tuciurie și eram bronzată.

Eu am zis că nu-i problemă, că doar nu-s rasistă. El a zis că am face bine să nu venim noaptea târziu pe stradă.

Desigur că până ne-am plimbat noi prin oraș, pe la cafenele, restaurante și pe străduțe romantice…ne-a prins fix noaptea. Da nu-i bai, că am prins și un metrou, atâta că nu știam unde Dumnezo, pe ce linie oprește și unde e gura lui.

Prin urmare, am întrebat-o pe o tipă, cu o franceză stricată care mi-a demolat orice imagine de sine “Ou est la gùr de metro?” după care am urcat frumos în tren și am asistat la o ceartă între doi bărbați.

Sperioasă din fire și evitantă de conflicte…abia am așteptat să coborâm în stație.

Doar că în stație…am realizat că mai bine am fi rămas în tren până dimineață sau ceva.

În acel minunat cartier…erau chiar mulți băieți de cartier și într-o secundă am putut pricepe și prejudecățile și rasismul și spaima și tot.

Strada era plină de tipi negri, musculoși, cu gura mare și ochii beliți la noi, păreau agresivi, însă doar în gesturi demonstrative (nu a sărit nimeni la bătaie. Că și dacă sărea, nu mai scriam acum asta).

Mi-a fost așa de frică încât brusc am realizat că e posibil totuși să fiu și rasistă. Doar că nu aveam nimic cu negrii în sine…iar acest cuvânt (pentru cei sensibili) îl folosesc strict pentru descriere, căci oamenii nu erau albaștri ca în avatar, pe cuvânt.

Însă aveam ceva cu testosteronul lor. De altfel de apreciat, probabil, însă în acel context, puteam să jur că nu ajung vie la cazare.

Aveam de făcut 15 minute pe jos de la metrou până la apartament, iar pe tot drumul ăla erau bărbați care mă mai prindeau de fund, mai strigau ceva la noi, se mai uitau chiorâș, mai o înjurătură…mai o minge lângă noi, căci unii la 12 noaptea se joacă fotbal.

Iubitul meu se încorda a gelozie la fiecare bărbat de culoare care trecea pe lângă mine și comenta ceva, eu îi spuneam frumos că nu-i momentul și dacă trebuie îmi scot și o țâță, doar să ajung vie la cazare.

Ne-am oprit la un magazin să luăm o sticlă de vin și cred că nici în cluj, la kil, nu există vin așa de ieftin ca în cartierul ăla.

Înăuntru în magazin era un tip beat ce se ținea de rafturi, iar casierul avea o tăietură pe față și se uita galeș la noi, în timp ce gagiul meu drag, zgârcit din fire fiind, cerea bonul spunând elegant cu mâna întinsă „le bon, le bon”.

Nu credeam că știu de undeva atâtea rugăciuni câte am zis în gând atunci, dar se pare că am un repertoriu religios bogat. Iar dacă nu aveam, tipul cu care eram e un tip destul de religios, care m-ar fi învățat sigur măcar Crezul.

Cu credință mi-am jurat și eu că noaptea nu mă mai prinde pe stradă în nordul Parisului.

Și-am ajuns la destinație. Am intrat în apartament, am salutat proprietarii și abia acu mă miram că doamna la care stăteam era blondă….și ne-am dus în cameră, eu fiind hotărâtă să desfacem vinul și să uit de drumul până la el.

Gagiu` s-a dus să caute un tirbușon, eu am rămas în cameră tolănită pe pat și mulțumită că trăiesc. Mă gândeam că e și asta o experiență până la urmă…

Până-mi întrerupe visarea iubitul meu care intră în cameră tremurând, alb la față ca varul.

– Oooook, zic. Ce-i baiu? E grav?

– Baby…zice el gâtuit.

– Auleo! Zi odată, ce-i?

– Baby…repetă el și arată cu degetul spre holul de unde venea.

– Așa…???

– Baby, femeia asta la care stăm, zice dragul meu credincios, face ședințe de spiritism. Jur! E în living cu lumânări și are ceva placă pe masă.

– Aha, zic. Este o tablă Ouija probabil.

– El Poftim?!! Știi ceva de astea?

– Dragule, zic calmă, să fim clari! Poate să facă tanti asta ce vrea ea. Să cheme spirite sau ce-o vrea. Nu! de fapt…poate să iasă satana din masa asta în cameră!!! Da io afară pe stradă nu mai ies!

Nu am ieșit afară, nici dracu nu a ieșit din masă, am băut un vin care-a fost chiar bun și am dormit ca un prunc până în zori. Singurul moment al zilei în care mă simțeam mai curajoasă să și ies pe stradă.