…Când mi-am abandonat eu adevărul?

…Când mi-am abandonat eu adevărul?

Să mă folosesc de frica de abandon, răni, traume de tot felul pentru a-mi justifica victimizarea, durerea pe care o amplific, controlul sau orice comportament nociv pentru mine și cei din jur pe care-i bat la cap sau vreau să le controlez ce simt pt mine și ce fac…mi se pare pe lângă o lipsă de coloană vertebrală/demnitate…o trădare a sufletului și a vieții.

Căci la modul real, uit în acel moment și de cei de care mă agăț – nu sunt atunci pentru mine decât niște desene, dar nu ființe vii. Și uit de acei oameni care nu m-au abandonat, rănit, etc. Și uit că de la toți am primit câte ceva.

N-am decât să simt ce e prin mine și să trăiesc ce e, nimeni nu-mi poate nega dreptul ăsta și n-am decât să-mi consum stările, dar mi se pare aiurea să-mi justific din neatenție, inconștientă, supeficialiate sau chiar pentru că-mi convine, comportamente nașpa din prezent vizavi de ceilalți, doar pentru că vezi Doamne io mi-s rănită, acum sau în trecut. Răni de care culmea, uit subit atunci când mă pupi în fund și-mi faci pe plac ori atunci când prezentul îmi convine.

Poate au fost doi, trei, cinci, două zeci, o sută de indivizi care mi-au făcut rău. Poate la modul real, poate doar așa am interpretat eu. Însă la fel de bine se prea poate să fi fost măcar unul care mi-a vrut și făcut binele. Dapăi că știu că au fost mult mai mulți oameni faini în viața mea…

De ce aș minimaliza importanța acestora?

Bine bine, mă pot gândi la răni, oameni care nu-mi fac pe plac și alte nebunii, dar în același timp n-aș putea să-mi amintesc cu recunoștință și de importanța oamenilor faini din viața mea?

În loc sau măcar în timp ce mă gândesc ranchiunos la cei care au fost neoameni, incorecți sau pur și simplu vizavi de care sunt eu frustrată…nu mai bine mă gândesc cu recunoștință ȘI la cei care au fost umani, calzi, frumoși…oferindu-le nu doar aprecierea mea, ci și gesturi, decizii, ceva-uri care să-i susțină și să încurajez astfel existența lor?

În loc ca atenția mea să fie doar pe mine și pe ce vreau eu în mod răsfățat musai să primesc, cum ar fi să dau puțiiină atenție măcar și la ceea ce am deja și oamenii care îmi oferă mult, în același timp concentrându-mă pe ce ofer eu!

Tot vreau să iau. Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Totul și încă puțin! Dar eu ce dau? În afară de ceea ce ofer doar ca să mă vezi ce drăguță și dedicată sunt eu sau doar pentru a primi în schimb ceva. Troc!

Nu mai vreau trocuri.

Când mă simt abandonată (nu la modul real, ci acela unde se înfiripă și superioritatea – nervul că nu mi-s cea mai importanta din Univers sau când nu a ieșit scenariul pe care-l voiam la poveste), uit cât de multe am și câți oameni sunt și au fost acolo pentru mine.

Chiar și într-un abandon real, e ceva care rămâne, ce am. Fie și numai faptul că respir.

Niciodată, dar niciodată nu m-am simțit abandonată de oamenii pe care i-am apreciat sincer și le-am fost recunoscătoare.

Chiar dacă unii chiar au abandonat (relația, prietenia, rolul, ce credeau ei că tre` lăsat), dar nu a fost cu supărare, ci mi-au rămas la suflet și vor rămâne.

Recunoștința pe care le-am purtat-o sincer, poate mai mult întâmplător decât ca un efort din mine, nu a mai lăsat loc fricii de a-i pierde.

Ce dracu să pierd când vă port atât de adânc și viu în mine? Sunt super hrănită sufletește și câștigată!

Când chiar am fost prezentă, vie, recunoscătoare înt-o relație, chiar și-n cazurile unde eram dezamăgită și simțeam o oarecare tristețe, îmi duceam cât puteam de demn stările proprii și tot nu am putut lăsa mulțumirea și preaplinul de mână. Nu era disperare, revoltă sau tendințe compulsive de a reproșa sau chema înapoi pe acela care ar vrea să fie în altă parte. Mi-a rămas mult! Aveam deja mult!

M-am simțit însă abandonată cu spume de oamenii de la care am avut pretenții și pe care am proiectat povești. Revolta se datora faptului că au plecat cu tot cu imaginația mea și o proiecție legată de un viitor cu ei.

Nu pot ierta abandonul atunci când îmi iei și iluziile.

Și atunci…când mi-am abandonat eu adevărul?

(foaie de Jurnal, din 2016)

Raluca Muresan

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *