Nu fă din necazuri tot scopul existenței tale

Nu fă din necazuri tot scopul existenței tale

Este foarte tentant ca atunci când avem o problemă să facem din ea preocupare principală și tot sensul vieții noastre să fie rezolvarea ei. Așa cum vrem noi. Și când vrem, cât mai repede posibil.

Mai ales acum, când avem acces la atâtea informații, tipuri diverse de terapii, de tehnici de prezență sau ponturi despre un așa zis control al gândurilor…suntem tot mai predispuși la a face din munca interioară ori altar ori strategie de-a fugi de noi înșine și ce avem de făcut concret.

Acum că am învățat majoritatea să ne identificăm câte-un gând, o emoție, ne mai vedem ego-ul…acum că am evoluat într-o înțelegere teoretică mai mare decât strămoșii noștri, ne-am pierdut din simplitatea cu care puteam simți viața și ori ne simțim tari, ori ne copleșește, însă cert e că tot mai mulți fac din stări și necazuri centrul existenței lor. Și nu e. Mai avem atâtea alte lucruri care ne cer atenția…șoptit.

Ăsta mi se pare cel mai mare tertip al minții umane, de-a avea impresia că lumea se oprește în loc și până nu ne rezolvăm noi o problemă, o limită, nu ne dizolvăm o emoție sau nu suntem cum credem c-ar trebui…nu putem și nu trebuie să facem altceva.

Și asta e si impresia, că altceva nu putem face, că n-avem stare, răbdare și focus până când nu se rezolvă X lucru.

Dar dacă de fapt e fix opusul și….până când nu facem și altceva nu se rezolvă X lucru?

Stările

Apar în noi diverse stări care sunt mai schimbătoare ca vremea.

Uneori ajută să mă uit în mine să văd de unde este un nerv, o supărare, ca să pot să-mi văd greșeli de raportare, limite sau pur și simplu ceva ce e important pentru mine. Dar după ce văd ce e de văzut și pot, e musai să mă întorc la viața mea, care e mai mult decât starea/stările respective.

Însă de foarte multe ori, avem în noi tot soiul de stări care sunt urmare a multor gânduri, majoritatea fără legătură cu realitatea sau cu prioritățile noastre, unele care ne sabotează, altele care ne distrag.

Cert e că nu putem avea o stare perfectă sau măcar bunicică tot timpul. Ce putem face însă aproape tot timpul e să ne vedem de treaba noastră.

Toți avem lucruri pe care le-am amânat, chestiuni pe care le putem face și le știm, dar n-am avut chef de ele, mici momente care ne-ar da sens, da le-am evitat, greșeli pe care le vedem clar și putem să nu le mai repetăm. Asta e treaba noastră care cred că o putem face. INDIFERENT DE STARE!

E de preferat (nu neapărat) să am o stare bună.

Dar dacă nu o am starea aia ideală, nu e nicio problemă. Tot am treabă de făcut, iar asta n-ar trebui să depindă de starea mea și cheful de moment.

Știu mulți oameni care se opresc și acordă atenție fiecarei stări emoționale care apare în ei și atâta stau locului cu starea aia și o hrănesc, că se pierd în ea; astfel ratează multe momente importante din viața lor, căci nu sunt acolo. Sunt prea ocupați să-și analizeze, să amplifice și să încerce să controleze fiecare stare interioară.

Pe lângă faptul că e imposibil, este și total ineficient.

De-a lungul unei zile avem o grămadă de stări și majoritatea au legătură cu gânduri văzute și nevăzute, cu modul în care am interpretat o situație, cu evenimente exterioare și raportarea noastră la exterior, cu felul în care ne vedem pe noi înșine, ce vrem, ce (ne) ascundem și ce facem în interior.

Desigur că ajută să fiu atentă și prezentă la ce apare în mine, iar dacă identific ceva relevant despre mine însămi sau despre o situație și am ce face acolo să îmbunătățesc ceva…este minunat!

Însă e absurd să fac din asta un obiectiv, în loc să-mi creez o oază de liniște în mine care să rămână neschimbătoare, indiferent de valurile de suprafață.

Iar oaza aia nu se creează din analiză amănunțită și din a afla tot ce nu știu și mi-e inaccesibil, ci din ACȚIUNE pe baza a ce știu deja. Decizii, muncă, pași mărunți, apoi mari, înceți sau săltăreți.

Sunt zile în care sunt bine-dispusă 24 ore și activă, iar zile în care n-am chef nici de mine, nici de nimic. Sunt ore în care sunt entuziasmată, apoi ore în care brusc mă văd bosumflată. Dimineți în care ma trezesc veselă și dimineți în care mă simt urâcioasă și posomorâtă, deși cu o seară-n urmă râdeam în hohote.

Însă indiferent de stările mele, am lucruri de făcut și pe alea le fac. Indiferent de emoțiile care apar, tot am pasiuni pe care să le onorez, chiar și când n-am chef în totalitate de ele.

De multe ori identific de unde starea apăsată și mai fac câte-o descoperire care mă ajută. Dar de și mai multe ori, starea trece de la sine când îmi văd de treaba mea fără s-o tot amplific eu cu gravitate și analiză.

Căci uneori sunt doar obosită, alteori sunt înainte de ciclu, poate e lună plină sau lună nouă sau se schimbă anotimpul ori mă răcesc și sunt moleșită. Sunt o grămadă de contexte, factori și variabile care mai influențează cum mă simt.

Însă dincolo de niște emoții, sunt tot eu, cu ele cu tot. Și tot am treabă de făcut.

Când fac sensul existenței mele din preocuparea pentru viața mea și-a aduna momente bune, de pace, de-a-i ajuta și pe alții cum pot, de-a-mi face treaba pe care-o am și o pot face, nu mai contează cu ce stare mă trezesc, contează că știu ce vreau să fac și de ce.

Îmi văd limite și slăbiciuni. O grămadă! Da nu mai vreau să fac un țel din a mi le rezolva. Mă ocup de ele, au timpul lor alocat, mă uit înspre ele și vreau să mi le rezolv pentru că asta mi-ar îmbunătăți viața.

Însă până atunci, nu-mi pun puterea interioară pe lista mea de obiective ca s-o obțin cu vreo strategie, cu ambiția cu care aș participa la un concurs. Căci așa cum am limite și slăbiciuni, am și calități sau aspecte unde sunt tare. E important deci să mă folosesc de ele, să fac ce pot și să dau timp și vieții să creeze contextul în care să rezolv ce azi mi-e greu.

Iar dacă pot să mă uit în mine și să rezolv ceva, o fac acum. Dar dacă nu, îmi amintesc că e doar o piesă din puzzle-ul vieții mele, nu toată viața mea.

Trebuie să mă ocup de ce mi-e accesibil.

Și ce e accesibil, pot și știu poate fi complicat de făcut, însă măcar sunt aspecte pe care le văd clar.

Nu stau să mai caut soluții magice care să-mi rezolve într-un mod salvator problemele ori slăbiciunile. Căci pierd timp prețios și nu mă antrenez adecvat pentru momentul când chiar mi-aș putea aborda cu adevărat problema.

A sta în stare înseamnă a accepta orice stare apare în tine. Însă a accepta nu înseamnă a te afunda în ea și-n amintiri legate de starea respectivă, într-un dialog interior nesfârșit care-ți amplifică emoțiile.

A accepta o stare înseamnă că am luat cunoștință de ea, sunt atentă să nu mi-o agravez cu tot felul de interpretări, încercări de-a controla, povești inutile și cu tot cu stare, fie ea și neplăcută, să-mi fac treaba.

Că siguuuur am lucruri de făcut. Amânate sau nu, avem cu toții treabă de care ne putem ocupa.

De obicei, apare în noi impresia aia că dacă ne simțim rău, dacă avem o stare emoțională proastă, nu ne putem ocupa de nimic altceva și până nu se rezolvă X stare și Y lucru nu ne putem urni din pat/din loc.

Asta pentru că pierdem din vedere importanța reală a unor stări, a noastră și a vieții în general. Căci avem impresia că lumea trebuie să stea în loc doar pentru că avem noi un necaz (interior sau exterior).

Chiar cu stare cu tot dacă ne-am urni din loc, am arăta vieții că pentru noi mai sunt lucruri importante. Și de alea ne ocupăm, că atâta putem. Da cât ne e cu putință, facem!

Dar pentru asta trebuie întâi să conștientizăm că mai există lucruri importante, să le identificăm, apoi să muncim pentru ele.

“O sa fiu fericit când…”

“O să fiu mulțumit când…”

“O să mă simt iubit când…”

“O să am răbdare când…”

“O să fac….când…”

Toate sunt condiționări pe care nu le verificăm la modul real, cu care venim înaintea vieții fără înțelegem ce facem.

Dacă suntem sinceri cu noi, realizăm destul de repede că orice formulă care începe cu “Voi fi….când…” nu s-a realizat nici atunci când am avut starea sau obiectivul împlinit.  

În timp ce noi spunem de ex “Voi fi liniștit când voi rezolva această problemă…” viața ne spune “Fă ce poți, fii liniștit, apoi vei rezolva această problemă.”

Altfel, rezolvi problema, da tot nu ești liniștit.

Căci prea ne obișnuim să ne împingem momentul în care ne lăsăm să trăim, să acționăm, să fim bine…undeva în viitor.

Cred că trebuie să învățăm să primim acest moment…fiecare moment, așa cum vine. Nu înseamnă că suntem tot timpul zen și nu vrem să schimbăm nimic. Înseamnă că suntem puțin mai curioși și atenți la ce vedem, descoperim și că luăm decizii mai inspirate pornind de la ce știm și putem face deja.

Unde vrem să schimbăm ceva, întâi trebuie să știm și să acceptăm ceea ce este deja. De-aici pornim. Dar și asta e doar un aspect mărunt al vieții noastre, nu viața întreagă. Căci sunt și multe alte lucruri de care suntem mulțumiți.

Mie mi-a luat mult să înțeleg și să simt asta, iar până să realizez că viața mea e mai mult decât un moment prost, o limită sau un eșec…m-am consumat într-o continuă încercare și-un efort imens de-a fi perfectă, acordând excesiv de multă atenție la câte-o piesă de puzzle și ignorând toată imaginea.

Când am înțeles că pot să fac ce trebuie și ce vreau, că o viață faină se creează moment cu moment din decizii, nu din pastile minune, chiar și cu defecte, slăbiciuni, cu dureri fizice sau/și stări emoționale nașpa…m-am simțit eliberată.

Am înțeles că orice problemă aș avea, o pot rezolva încet și e doar un aspect al vieții mele. Mă străduiesc deci să nu-mi rezum toată viața la un aspect și să nu-l fac prioritar și centru al existenței mele.

Dar nu mai vreau să pierd imaginea întreagă doar pentru o piesă care își va găsi și ea locul în puzzle până la urmă. Căci pierd timp din viața mea și e păcat.

Sper să fi fost clară cât de cât, să înțelegeți ceva de-aici ca să nu mai pierdeți timp și voi.

Te imbrățișez!

Raluca Muresan

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *