Pentru copilul din interior…

Pentru copilul din interior…

Ziua copilului a fost dintotdeauna magică pentru mine, căci a venit mai mereu cu niște lecții care m-au maturizat pripit. Sau m-au albit, depinde de caz.

Pentru mine, 1 Iunie este un soi de revelion, de rezoluție de an nou, în care sunt atentă dacă sunt mulțumită de cine am devenit.

Consider că jalea după copilărie arată ori o melancolie de moment, ori o naivitate în care suntem decuplați de realitate sau…ni se relevă cât de puțin am trăit cu adevărat. Căci ar trebui să fim mulțumiți de adulții care am devenit, onorând astfel și copilul din noi. Sau visele lui.

Iar dacă nu suntem, să nu mai pierdem nicio secundă jelind visele copilului, ci să schimbăm de-acum ceva. Fără victimizare. Că ne consumă.

Mulțumită de mine și împăcată cu adevărat, total, am fost abia anul ăsta. Și probabil de aceea doar acum se cere scris acest subiect.

Sunt câteva clișee privind copilul interior, cu care tot ieșim pe piață ca niște înțelepți, deși nu le chestionăm cu adevărat să vedem ce e acolo real, ce nuanțe sunt, ce vorbim atât de ușor și cât/cum aplicăm ceea ce grăim. Dar mai ales, ce impact au asupra noastră și a stării noastre de spirit.

“Păstrează-ți sufletul de copil”.
Nu cred că vrem asta.

Chiar dacă majoritatea care zic asta se referă la un fel de inocență pe care copii o au și la un suflet nepătat încă de convingeri și condiționări, nu e sănătos absolut deloc să ne păstrăm sufletul de copil, din simplul motiv că el nu are discernământul necesar să filtreze corect/sănătos ceea ce percepe.

De-asta suntem acum “pătați” de tot felul de convingeri și limite. Dar probabil natura a vrut asta, pentru a ne da ocazia să ne maturizăm apoi, fiind atenți și filtrând ceea ce credem. Asta e treabă de maturizare.

Majoritatea oamenilor se caută de răni din copilărie și traume, lucrând ani în șir să iasă de acolo. Dăm atâta energie ideii de rană a copilului interior și ne victimizăm, apoi ne dorim să fim copii…
Păi exact copilul a interpretat greșit niște situații de am ajuns adultul plin de condiționări de azi.

Copilul s-a simțit nesigur, neiubit, neînțeles, etc de am ajuns să rămânem tot acolo deși suntem adulți de mult și viața ne-a mai arătat că există și altceva, însă nu avem ochi suficient de maturi să vedem.

Deci nu e sănătos să ne păstrăm niciun suflet de copil, că dacă era, ne-ar fi lăsat Dumnezeu tot copii, o viață întreagă.

Un copil deși simte foarte bine lumea și viața, nu are discernământ să cearnă ceea ce simte.

Da putem eventual să ne păstrăm o curiozitate și o inocență (care sunt cuvinte, însă în practică e mult mai dificil) care ne permit sa fim deschiși în fața vieții.

Mai sunt și situații de oameni care intr-adevăr au avut o copilărie extra fericită, n-au nimic de reproșat nimănui și nu se caută de tot felu de răni. Deci se uită nostalgic la copilăria pierdută și la stările de conectare la viață pe care le experimentau adesea.

Dacă stai prea mult în nostalgii, ceva nu e sănătos și ori supraestimezi ce ai trăit (ca-n cazul relațiilor terminate unde la final vezi doar ce-a fost mirific si ignori partea nașpa care a și dus la terminarea relației) ori subestimezi ce poți face acum pentru viața ta, în caz că nu arată cum ți-ai dori sau nu te simți la fel de fresh ca-n visele tale de copil.

Recomand să ne cultivăm o viață conectată care merită trăită cu bucurie și la vârsta adultă.

Și eventual să o facem cât se poate de realisto-optimist, adică fără așteptarea să fim la fel de energici sau cu pielea de bebeluș la 40 ani de ex. Da putem fi cea mai bună variantă a noastră, având grijă de noi.

Iar a rămâne copil, a-ți manifesta și partea asta… Nu înseamnă deloc așa cum se crede să fii copilăros, ci mai degrabă să rămâi deschis, flexibil și încrezător în viață, curios, creativ și cu speranță. Ceea ce trebuie să recunoaștem, e mai dificil de făcut decât să ne prostim într-o infantilitate adultă, spunându-ne povestea că ne manifestăm copilul interior.

Desigur că e fain să ne și copilărim, nu e nimic în neregulă să facem și asta, e chiar mișto; doar să nu ne mințim că asta e inocență și înțelepciune. Căci nu e. E joacă.

Și e drăguț să ne jucăm, ne aduce plăcere și e parte din viață. Însă în paralel cu joaca, e sănătos să ne cultivăm și adultul matur care ar trebui să fim. Că astea îs etapele vieții, care trebuie acceptate cu seninătate așa cum sunt.

Deci dacă văd că se laudă cineva că /ea și-a pastrat copilul interior și-l manifestă liber doar pentru că se dă prin Carrefour cu caruciorul de cumpărături, nu-mi spune decât că se joacă și se simte bine, ceea ce e minunat. Dar nu mă impresioneaza actul artistic copilăresc, dacă nu e și un sine treaz acolo.

Când ne lăudăm pe termen lung cu copilăriile noastre ridicându-le la rang de virtute și când insistăm să ne privim copilul interior, fără să ne cultivăm și maturitatea, care vine cu responsabilitate, atenție și discernământ, transmitem un mesaj inconștient și minții și corpului nostru și anume că suntem neputincioși, că nu putem fi responsabili de viața noastră și avem nevoie de grija altora ca să supraviețuim. Căci asta e un copil mic.

De-asta nu e sănătos, că fiind pe pilot automat această confuzie, corpul și mintea o gestionează cum pot și apoi ne mirăm că de ce ne simțim copleșiți, nu avem energie pentru problemele noastre și nu avem încredere în viață.

Însă mă mișcă foarte tare să văd oameni în care scânteia vieții mai e vie, care sunt curioși chiar și când lucrurile nu merg bine, care speră chiar și când totul pare pe dos,oameni care sunt deschiși spre ceilalți și care își rezolva problemele creativ. Oameni care se și joacă, dar nu sunt infantili, ci știu când e timp de prosteală și când e momentul unui joc mai serios, de-a adultul responsabil de viața lui, în situații unde trebuie să muncească pentru a fi împliniți, sănătoși, cu sens.

Abia pe aceștia din urmă, îi pot crede că au încredere și își protejează copilul din interior.

Căci pentru a vindeca sau/și proteja copilul tău interior, trebuie întâi să devii adultul care poate face asta.

“Vindecă-ți copilul din interior”

Văd fraza asta atât de des și legată cu jumătăți de adevăr sau clișee care sună bine și nu le mai discernem, încât mă gândesc să fac un curs/workshop/webminar/ceva despre subiect pentru a ajuta în direcția asta și cu viziunea mea. Însă drept să vă zic, mai am și eu mult de lucru în această direcție.

Pentru a ne vindeca rănile copilului care am fost, întâi e necesar să fim maturi.

Să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață, să vedem ce condiționări avem, ce interpretări nesănătoase care acum ne sabotează a avut copilul care am fost, ce ni s-a spus repetat si noi am crezut, ce convingeri greșite ne-am creat pornind de la o experiență timpurie și ce putem face acum, în prezent, în viața de adult.

Toate de mai sus (interpretări, răni etc) nu le afli mergând în trecut și jelind la copilărie, ci fiind atent la prezent, când ți se activează un comportament irațional, fiind vigilent unde ești pe pilot automat și cum te poți încuraja să vezi lucrurile mai sănătos, să interpretezi mai corect, să fii mai blând cu tine când greșești sau îți vezi limite, dar ferm unde ești leneș, delasător sau te victimizezi.

Nu ai cum să schimbi ce ai trăit, dar poți să vezi acum ce presupuneri faci și să schimbi felul în care reacționezi. Încet, treptat, cu răbdare, cum poți.

Dacă chiar vrem să ne vindecăm copilul din interior, atunci consider că trebuie să devenim întâi adulții în care să avem incredere (noi, în noi înșine); să fim capabili de atenție, discernământ, îngăduință, decizii și evaluări cât mai reale a unor consecințe.

Să ne construim o viață plină de sens, fără a nega întunericul, ci respectând existența lui, fără să mai lăsăm gândurile, deciziile și raportările să ne consume energia, timpul și viața. însă căutând mici licări de lumină care ne încarcă sufletul cu viață.

Chiar dacă mai există părți infantile în noi, un copil rănit și /sau un trecut dureros… cu fiecare minut în care este mângâiat pentru interpretările greșite, dar nu i se dă dreptate, ci i se prezintă realitatea
… cu fiecare secundă în care este prezent și adultul care vede și are alte instrumente acum
… cu fiecare zi în care e prezent și omul matur, care își croiește o viață… Copilul care am fost se vindecă. Pentru că doar asta vrea: adultul să trăiască cu sens!

Și omul e sănătos atunci când mai matur și conștient fiind, cu mai mult sens în viață, după o serie lungă de pași mărunți, răbdare și decizii…îi poți zări copilul interior în privire.

Mai exact, în strălucirea ochilor care acum sunt deschiși în fața vieții așa cum e ea. Cu de toate!

Raluca Muresan

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *