close
Dezvoltare personală

Subestimarea sau idealizarea copilului care vrea doar să fie OM

Astăzi, după o ședință de terapie cu o fetiță faină de 7 ani, îmi zice:

“Mulțumesc că ați vorbit normal și nu v-ați purtat cu mine ca și cu un copil care nu știe și nu poate înțelege nimic. Îmi place c-ați explicat așa…ca pentru un om.”

Iar eu cred că de prea mult timp copiii așteaptă să fie văzuți și tratați corect, ca Oameni.

Nu îngeri speciali, nu micuți care nu pricep, nu ființe de lumină, nu progenituri, nu plastelină de modelat după cum suntem noi condiționați. Ci ființe umane; Oameni.

M-am gândit apoi la comentariile pe care le citesc de câte ori mai postez pe Facebook cuvinte rostite de copiii cu care mai lucrez. Și de obicei, mirarea este punctul lor comun.

Noi adulții, ne raportăm la copii, precum ne raportăm la sex. Aproximativ. Dar în ambele cazuri, ori minimalizăm/subestimăm realitatea, ori o idealizăm.

Dacă privind sexualitatea ori o considerăm murdară, păcat, subiect tabu…ori o considerăm sfântă, liant între lumi, încununare, fuziune și alte idealizări….privind copiii, îi considerăm ori prea amici, neștiutori ori sfinți, îngeri, coborâtori pe pământ ca să ne salveze omenirea.

La capitolul sexualitate nu comentez acum. Deși poate este o legătură între cum vezi sexualitatea și cum te raportezi la copil, nu știu. Dar privind copii vreau să reamintesc câteva lucruri, poate mai deschidem ochii.

Copiii sunt ființe umane, ca și noi toți. Oameni.

Am fost toți pe-acolo. Acum suntem mari. Ne-am înălțat, însă nu înseamnă că am și crescut.

Adulții, majoritatea, ne-am trădat și sensibilitatea cu inocența specifică unui copil și nu ne-am ascultat nici discernământul pe care presupune un om matur că-l are.

Copiii au o sensibilitate mare la adevăr și viață pentru că nu au apucat să fie hipercondiționați și pătați de convingerile, acțiunile și stilul de viață al adultului. Sau dacă au apucat să simtă câte ceva din stările adulților de lângă el, copilul se protejază incredibil de bine în primă fază, păstrându-și un contact bun cu viața, magia și adevărul ei.

Deci nu vă mai mirați de răspunsurile înțelepte ale copiilor. Nu e nimic de mirat, e de ascultat, luat în seamă, învățat de la ei, colaborat.

Am avut o clientă care avea o fetiță de un an care nu voia să stea cu ea, doar cu bona ei. Și de fiecare data când maică-sa se apropia de ea, fetița urla cât o țineau plămânii. Din alte discuții, aflu că ea si soțul ei se urăsc și citez “aproape că mă gândesc că l-aș otrăvi, haha, chiar dacă nu o fac”. Dar apoi se justifică spunând că “Oricum, chiar dacă e mic și nu-și dă el seama, în fața copilului ne prefacem, ne purtăm frumos unul cu altul”.

Degeaba! Copilul nu vede ce mimați voi, ca nu este adult să fie prostit de aparențe. El vă simte.

Și simte atât adevărul, cât și ipocrizia, fiindu-i greu să se simtă în siguranță cu voi.

O altă fetiță, de 10 ani, îmi spunea că:

Doamnă…eu nu mai pot! dacă puteți să vorbiți dvs cu a mei, să divorțeze…că pe mine nu mă ascultă că-s prea mică. Da nu îi mai suport împreună cu minciunile lor. Fiecare vrea să fiu de partea lui și-l murdărește pe celălalt ca sa-l iubesc mai mult pe unu. Da nu-i suport pe niciunu, chiar dacă-mi convine că tati îmi cumpără… chestii. Și mă prefac și io, da nu mai pot.

Iar atenția ei (a mamei) mă sugrumă. Îi o iubire nefericită care mi-o dă, pentru care vrea ceva de la mine. Toată viața ei îs eu, da nici nu mă vede. Așteaptă de la mine tot ce nu-și dă ei. Mă … (și suspină) mă sufocă.


După o discuție foarte faină cu ea, am cerut voie să postez mesajul ăsta și-mi zice:
Puneți, da oricum adulții îs orbi și se dau și mari. Cine îi s-asculte?”

Și ăsta e adevărul, ne dăm adulți, dar suntem orbi.

Însă copiii ne simt impostura și ne invită la trezire și bun simț.

Dar vă rog să înțelegem că un copil scoate cuvintele astea înțelepte pentru că e conectat la viață. Nu sunt îndumnezeiți, cum am citit la cineva, nu sunt îngeri, zei sau sfinți….sunt ființe umane care așteaptă să întâlnească în viața lor niște oameni cât de cât conștienți de lumea în care trăiesc.

Pe un copil nu-l interesează să fii perfect ca și părinte sau ca și adult care vorbește cu el. Îl interesează doar să nu perseverezi în greșeală, să fii bine intenționat și prezent la el.

Subestimarea copilului

Nu vă luați copiii la povești ca și când ar fi niște prostuți care nu știu pe ce lume îs. Vorbiți cu ei ca și cu niște oameni.  De ce ai vorbi cu un copil altfel decât o faci cu un prieten? De ce îți schimbi tonul vocii? De ce te maimuțărești și de ce îl iei de neștiutor din start?

Vorbește-i sincer. Nu evita subiectele dificile, nu-l proteja excesiv de adevăruri pe care oricum le simte, nu-l minți. Explică-i pe limba lui dacă nu înțelege ceva, însă vorbește cu el pe bune, ca un om matur ce ești…și ca unui viitor om matur ce vrei să fie și el. Așteaptă prea mult asta!

Idealizarea copilului

Deși e fain să ne imaginăm că putem naște îngeri și ființe profund luminate, copilul este un om. Un viitor adult care va trebui să se descurce în viața asta fără abilități angelice, ci să știe să discearnă niște lucruri, să fie responsabil, să se protejeze de ce-i rău fără să disprețuiască …să multe altele.

Dacă-ți privești copilul ca pe o zeitate, ori va crede că ești prost, ori va crede că ai dreptate și va trăi cu impresia că i se cuvine să pretindă tot de la lumea asta. Și surpriza va fi cu atât mai mare pentru el cu cât timpul va trece și va vedea ca el poate pretinde, dar în viață nu va primi totul.

Și subestimarea și idealizarea unui copil nasc dezechilibre. În ambele tabere. Și părinți/adulți și copiii.

Dar până și privind dezechilibrele ce le putem vedea la unii copii, aș vrea să înțelegem că în locul dramei și a unei mile forțate, am putea contribui cu puțină compasiune și responsabilitate.

De multe ori am văzut comentarii pe facebook cu “Ăsta va fi un copil super traumatizat”, “grav”, “trist caz”, etc etc etc. Eu nu aș subestima nici forța copiilor de a se proteja, adapta, de a-și reveni…și nici forța vieții care are darul de a ne da nenumărate șanse, chiar și dacă avem ghinionul să ne naștem în contexte dificile.

Apoi, dacă într-adevăr vedem în jurul nostru situații triste, oameni depășiți, copii supărați…întrebarea “Ce pot face eu acum?” Rămâne valabilă și aici.

Dacă poți contribui în bine cu ceva, la scară mica….foarte bine, fă-o.

Dacă nu poți…(că așa-i treaba, că doar ai văzut o știre, că …pur și simplu nu poți) atunci fii responsabil pentru viața ta și fii atent în propria viață cum te raportezi la oamenii din jur și ce plus aduci acolo unde ești.

Nu trebuie să fii părinte ca să crești un om, dar trebuie să fii om ca să crești o legătură, o încredere și să încurajezi viața într-o altă ființă umană, care să crească în potențialul ei. Iar asta poți face oriunde, cu oricine.

Căci oamenii pe care-i susții azi, poate chiar cei apropiați ție, poate vor fi în viitor părinți. Unii mai conștienți. Așa se naște o lume mai bună. Începând cu noi, acolo unde suntem, cu ce putem.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured

Leave a Response