Vorba dulce ne (se)duce cu zăhărelu`

Vorba dulce ne (se)duce cu zăhărelu`

Indiferent de ce fel de relații vorbim, suntem mult prea sensibili la tonul care face muzica, în loc să ascultăm versurile și să fim sensibili la autorul lor.

Astfel, la începutul unor relații amoroase acceptăm cuvinte mieroase care ne confirmă proiecțiile, dar care nu spun nimic revelant despre om.

La o colaborare cerem empatie, fără să vedem că doar ne scuzăm lipsa de colaborare sau asumare.

La oamenii din jurul nostru cerem ton galant spunând că e de bun simț, fără să simțim când e cazul și care e miza.

Tonul mâțâit este pentru mulți oameni deranjant, căci parcă întotdeauna se alintă sau cere ceva de la tine.

Însă există atâtea alte tonuri care sună a muzică bună, dar doar ne distrag atenția de la versuri si intenția celui din față. Și pot face asta pentru că avem o foarte mare slabiciune pentru aspect, în locul conținutului.

Pentru că evităm să ne uităm sincer în noi, luăm tot felul de teorii ca să putem să fugim în concepte sau să ne mințim. Astfel că și atunci cand pare că ne facem o introspecție, folosim amintiri a unor rânduri citite, imagini cu ce vrem să fim sau cuvinte a altora.

Așa se pot crea contextele de-a nu mai simți când un om e bine intenționat și când e doar impostor, dar cu vocea caldă.

În glasul nostru se aud imaginile de sine construite.

De exemplu, unii și-au făcut o identitate de spirituali sau lideri care lucrează cu oamenii…și vorbesc rar, calm, au un glas ce vrea să inspire profunzime, înțelepciune și un soi de drag de umanitate. Fac pauze dese între cuvinte, ca și cum ar sta pe gânduri sau te-ar lăsa pe tine sa stai. Zâmbesc îngăduitor fals și iar își schimbă tonul în miere.

Posibil uneori ca ceva din toate astea să fie autentic și doar să se fi înfiripat o imagine de sine. Până la urmă, identificarea pornește și de la ceva real, apoi vindem acel ceva supra-dimensionat.

Înainte să te vinzi, trebuie să te păcălești și convingi și tu de imaginea aia.

Problema cu asta e doar că în intimitatea lui, fiecare om, oricât de guru sau geniu ar părea, se simte rău, singur, impostor sau pur și simplu are viața personală varză, semn că ceva nu e bine.

Și oricât ai trăi prin admirația și chiar invidia altora, astea nu țin de cald și nici nu te fac cu adevărat înțelept.

Dar pentru că majoritatea ne dorim o putere socială (adesea aparentă), ne simțim mici comparându-ne cu alții pentru că tare ne-am dori fix poziția lor, fără s-o cunoaștem cu adevărat și să vedem viața reală a omului.

Cele mai mari șarlatanii, romantice, amicale sau de vânzări au loc în spatele unui glas suav, care rostește cuvinte dulci care ne seduc. Și noi credem. Credem pentru că în restul timpului ne mințim.

Avem chiar și concepte care să ne ajute să ne mințim.

Trigger warning (declanșator), răni, frici, sensibilitate sunt unele dintre ele.

Toate sunt reale în conținut, doar că au ajuns să fie folosite împotriva noastra, chiar de noi.

De exemplu, daca cineva vorbește ceva ce nu ne place, mulți apelează la ideea de “Mă rănești, nu esti empatic, iar eu sunt sensibil”, fără să fie atenți că poate omul zice un adevăr, chiar dacă inconfortabil. Poate vorbeste greoi sau răstit pentru ca îi e greu să-ți spună aia.

Adevărul din intențiile cele mai bune nu e niciodata ușor de spus. Cere curaj, vulnerabilitate, asumare.

Dar sunt oameni care PAR empatici si sensibili în glas și exprimare, doar pentru că ne menajează sensibilitățile și nu ne zic adevărul.

Iar faptul că apelăm la ideea de “M-ai triggeruit” la fiecare frază, privire sau acțiune de-a altuia care nu ne convine și noi decidem impulsiv/automat, ne arată eșecul maturizării.

Indiferent ce rană, trigger sau sensibilitate am…e datoria și responsabilitatea mea să o observ, rezolv și unde e cazul să o comunic pentru a mă face cunoscută celuilalt sau pentru a putea interpreta corect niște date (nu pentru a reproșa).

Cerem atât de multe falsități de la noi și de la ceilalți, încât nu mai putem recunoaște omul bine intenționat, ci suntem atenți doar la ton, postură și alte aparențe. Desigur că și astea sunt relevante, doar ca sunt secundare unei intenții și a unei energii care se simte când ești prezent, fără să ai vreun interes să iasă cumva anume.

În lipsa sincerității cu sine, consider dificil spre imposibil să recunoaștem acea energie autentică.

O altă dovadă a lipsei acestei sincerități e expresia deja extra folosită “Mă simt judecat”.

Repet: problema e când ne folosim de concepte pentru a ne scuza ceva și a evita onestitatea cu noi.

Uneori chiar poți să fii judecat și dacă ți se pare nedrept sau ireal ce se judecă despre tine, poți ori să vorbești cu celălalt, în caz că e util, ori acum ai date despre celălalt și-ti poți lua decizii. Posibil să fie doar orb omul sau cu limite de înțelegere sau chiar judecător cu aere de superioritate.

Dar uneori, se poate ca un om să-ți redea cum a evaluat un aspect, pentru a-ți fi de folos.

Oamenii care-ti redau doar ce vrei să auzi și-ți menajează fiecare sensibilitate, nu sunt cei cărora musai le și pasă de tine

Eu spun doar să fim mai atenți la noi înșine întâi.

  • Să ne sesizăm propriul ton mieros în interiorul nostru, propriile imagini de sine pe care le redăm prin glas când comunicăm cu alții (cum vrem să părem), să ne astâmpărăm puțin judecătorul interior care nu ia decizii mai bune, ci doar critică.
  • Să nu ne mai ascundem după concepte fără să fim siguri că le-am înțeles și le-am simțit, apoi evaluat în contextul actual, nu general.
  • Și să fim mai atenți în jurul nostru. Tonul face muzica, atâta timp cât și cântărețul e adevărat și simte versurile.

Raluca Muresan

One thought on “Vorba dulce ne (se)duce cu zăhărelu`

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *