close
Musafiri

Bună! Sunt Alex și am schizofrenie!

Articolul de astăzi este scris pt categoria Musafiri de un client de-al meu care mi-a fost drag din prima clipă. Am bocit oleacă amintindu-mi niște episoade din consilierile cu el și mă simt tare recunoscătoare c-am avut șansa să-l cunosc și a avut încredere în mine. Am învățat multe împreună, iar acum cred că avem cu toții ce învăța de la el.

Citire plăcută!

 

“Vreau să scriu și eu un text pentru categoria de Musafiri pt Entuziasm. Voi încerca să pun diacritice, că știu că nu-ți place fără, dar ți-e și lene să le pui tu dacă textul n-are 😛

Nu am talent la scris, dar mă gândesc că în vremurile astea poate să fie ok perspectiva unui om care acum duce o viață aproape normală și e pe real, după ce nu a ieșit deloc din casă vreme de doi ani, pe motiv de frică de mine și tot mediul înconjurător.

Și oamenii se temeau de mine, dar îi înțeleg.

Bună! Sunt Alex și am schizofrenie!

Am fost diagnosticat în anul 1 de facultate după ce am trăit un episod urât de panică intensă, având impresia că sunt urmărit. Am bătut un coleg și am fugit de la cursuri, nu mai știu pe unde m-am plimbat atunci. Polițiștii m-au găsit într-o pădure din zona orașului unde locuiesc și m-au dus la psihiatrie, unde am fost internat un timp.

Când eram adolescent auzeam voci

Nu vă speriați, nu seamănă cu vocea voastră interioară de care vă temeți și nu sunt nici niște gânduri negre de care adesea voi fugiți.

Le auzeam clar și eram convins că mai sunt persoane cu mine în cameră, care-mi comunică chestii. Vocile alea îmi spuneau cel mai mult lucruri negative despre mine, apoi cu trecerea timpului s-au agravat, transformându-se în personaje cu chipuri clare, care voiau lucruri de la mine, mă urmăreau și agasau. Eram ba mândru, ba paranoic. Și am păstrat tăcerea vizavi de ce vedeam și simțeam.

Credeam că țin lucrurile sub control oarecum, dar după moartea părinților mei (au decedat într-un accident de mașină) și plecarea fratelui mai mare în Canada, totul a căpătat o altă intensitate, ajungând să somatizez halucinațiile.

Mi-era extrem de frică de mine însumi, iar reacțiile oamenilor nu mă ajutau. Le miroseam frica și atunci eram confuz, căci bănuiam că și ei văd ce văd eu. Apoi mă speriam de mine când observam că nu văd nimic ei.

Tratam oamenii cu dispreț, iar ei mă tratau cu frică și distanță.

Nu am să scriu prea mult de boala mea și manifestările ei (dacă sunteți curioși și ne permite Raluca, voi scrie altă dată și despre cum se vede și simte schizofrenia din interior), ci vreau mai degrabă să vă povestesc cum am ieșit la liman.

Ani de zile am vizitat mai mulți psihiatrii și viața mea se împărțea între apartamentul unde locuiam și cabinete, apoi clinici de psihiatrie unde mă internam deja singur când nu mai puteam face față.

După zece ani, am crezut că nu mai am nicio șansă să scap de boală și m-am izolat de bunăvoie în locuința mea, de unde n-am mai ieșit vreme de doi ani deloc. Mâncarea o cumpăram online, iar curierii știau deja că trebuie să sune la ușă, lasă mâncarea pe preș și pleacă. Totul era plătit sau rezolvat prin internet. Am făcut și niște cursuri și m-am angajat ca WebDesigner la o firmă din America, unde lucrez și-n prezent și unde-mi pot folosi imaginația în mod sănătos.

Am ales izolarea pentru că boala mea se manifesta tot mai agresiv, pastilele mă ajutau prea puțin căci mă făceau ori legumă, ori unele n-aveau nici un efect și am crezut că este o metodă bună să-mi înving demonii interiori.

M-am luptat mult cu halucinațiile, am citit mult despre problema mea și le-am agravat și mai tare așa, mi-era foarte greu să realizez ce mai e real și ce nu.

Erau momente scurte când conștientizam că am o problemă, dar erau și perioade foarte lungi în care nu-mi dădeam seama că nu am nici un contact cu ce e real. Lumea mea părea mai reală și de ce nu, mai interesantă decât realitatea veșnic banală (în opinia mea de-atunci).

M-am împrietenit pe Facebook cu un psihiatru și într-un moment mic de seninătate i-am scris că am nevoie de ajutor, că mă tem de mine și încuiat, dar măcar nu fac rău altora.

Am lucrat cu el timp de un an jumătate și a fost primul om care mi-a trecut pragul casei în perioada izolării. A acceptat să vină el la domiciliu, ca să nu ies eu la cabinetul lui. Iar în clinica de psihiatrie nu mai vroiam să mă întorc niciodată.

După o vreme, mi-a adus-o pe Raluca, de care zicea că are altă abordare ce merită încercată. Când am văzut-o prima dată, am intrat într-un fel de anxietate, apoi panică mare, însă m-am liniștit repede când am simțit că nu îi e frică de mine. Deși nu puteam să înțeleg dacă era așa blândă de inconștientă sau pt că știa ea ceva, da mi-a dat confort să o simt relaxată în prezența mea. A fost prima dată după mulți ani când un om a stat aproape de mine, fără să păstreze distanța de siguranță, în caz că sar la el sau ceva.

O parte din ce-am învățat în terapiile cu ea voi scrie mai jos, în sfaturi/sugestii, mai ales că le-am probat și mi-au făcut viața ușoară.

Acum vă povestesc deznodământul și cum am ajuns să ies din apartament.

Astăzi ieșim din casă!

După câteva ședințe (unele pe Skype, altele la mine) Ralu a venit și mi-a spus: “Astăzi ieșim din casă!”

Am râs nervos și i-am răspuns “Asta s-o crezi tu!”

Mi-a zis “Eu chiar cred. Și am niște instrucțiuni:

1. Repeți imediat cu voce tare ce-am învățat împreună până acum.

2. Mergem doar până la cel mai apropiat parc, dar te țin de mână. Împreună facem asta.

3. Orice ai vedea, auzi sau simți…orice ar fi, nu-mi dai drumul la mână și din când în când te uiți la mine”

Și am ieșit.

A fost o plimbare scurtă pe ceas, mi-a fost foarte grea, mi-era frică, iar halucinațiile erau cu mine, dar am urmat instrucțiunile și mi-am păstrat contactul cu pământul (trebuia să-mi simt tălpile cum calcă) și cu mâna Ralucăi, care mă strângea tare atunci când mi-era greu.

Strânsoarea mâinii și pe alocuri privirea ei, mă readuceau la realitate puțin. Nu folosea cuvinte, dar vorbea din gesturi ample și strânsura mâinii.

După două săptămâni de la faza asta, am sunat-o să-i spun să fie cu mine, să mă ia de mână sufletește vorbind.

Și am ieșit prima data singur. Până în fața blocului, în apropiere, dar eram foarte entuziasmat, era ca și când am câștigat un concurs de anduranță.

Următoarea etapă a fost potolirea entuziasmului meu exacerbat, care-mi aducea halucinații mai insuportabile apoi.

Prima dată aveam crize mai dese, dar eram tot mai conștient cum apar, ce le declanșează, care e secunda unde aș putea să fac ceva, cum pot să-mi pun piedică în timp ce halucinez, ca să revin la real.

Făceam tot ce puteam în momentul unei crize, dar concentrarea mea maximă trebuia să fie la viața mea în restul momentelor. Să nu mai ignor lucrurile banale, să nu disprețuiesc banalitatea, să găsesc ce e frumos în urât, să învăț prezența și să fac lucruri concrete. Multe, constant.

Iar în aprox 3 luni m-am prezentat eu la Ralu la cabinet, mândru că am reușit să fac fix șapte kilometri pe jos, păstrându-mi atenția la tălpi când călcam și fără să am vreo criză. Nu am fost prea atent la peisaj, dar a fost o minune pentru mine că am putut să ies și să fiu atent la mine.

În prezent sunt într-un mic grup, cu oameni ca și mine, lucrăm împreună la un proiect comun, vorbim și ne ajutăm reciproc. Un fel de schizofrenici anonimi haha. Au trecut doi ani de la prima mea plimbare lungă singur și în timpul ăsta am avut doar fix patru crize de halucinații, dar și alea au fost light cât de cât.

Am și o iubită. Cu schizofrenie și ea. Are un câine, iar acum stăm amândoi și-un cățel în casă și ne vedem de lucruri mărunte, dar care înseamnă atât de mult pentru noi și starea de bine. În caz că vă întrebați, n-am făcut niciodată (încă) o criză împreună. Știm amândoi cum să reacționăm, cum să nu ne hrănim halucinațiile și nici chiar micuțele imaginații, ci să ne creștem forța pentru o viață ok și-n contact cu realul. Iar când e ceva rău cu noi, câinele ne avertizează, căci e dresat pentru asta.

Ce a contat cel mai mult pentru mine în perioada asta:

  • Raluca nu se temea de mine. Deși am avut la cabinet la ea o criză, nu doar că nu s-a speriat, dar se uita cu drag la mine; mi-a vorbit calm și încet tot timpul și m-a adus la realitate cu ajutorul regulilor din șah (sunt jucător pasionat de șah). Cuvintele ei când am început să plâng vinovat odată, că …”Toți suntem defecți și cu crizele noastre, stai liniștit…chiar dacă la tine e mai vizibil” mi-au rămas în minte și-n ziua de azi și de-asta nu mă mai simt vinovat că sunt diferit. Și pentru toate încurajările, îi mulțumesc oficial.
  • Am inceput cu pași mici și continui să fac anumite rutine care mă ajută
  • Am renunțat la zahăr, gluten și orice mâncare procesată. Imediat după ce m-am lăsat de astea, energia mi-a crescut și tentațiile imaginației erau mai mari, însă a fost doar o fază scurtă.
  • Am înțeles cum funcționează mintea și ce sunt emoțiile, impulsurile, și așa am fost puțin mai pe fază. Îmi dau seama că tot ce scrie/zice ea și prietenii ei poate să fie ușor de lăsat deoparte când nu treci prin iad, însă în cazul meu nu aveam alternativa să mă mai mint sau să ignor ceva, motiv pentru care am fost foarte atent la orice putea funcționa. Dat fiind faptul că și puținele momente de criză pe care le-am avut au fost mai scurte și mai conștiente…mă face să cred și zic că funcționează de minune tot ce m-a învățat!
  • Nu m-am mai simțit singur. Oricum schizofrenia poartă un stigmat social. Faptul că am cunoscut oameni ca și mine m-a ajutat să nu mă simt total singur. Am avut de învățat împreună cu prietenii mei schizo să fim atenți să nu ne alimentăm reciproc halucinațiile, ci să ne ajutăm reciproc să le conștientizăm și depășim când s-a putut.
  • Am învățat să apreciez realitatea simplă și banală, până am realizat că nu e nimic banal în ea. Nici monoton.
  • Mi-am calmat puseurile de dispret față de oameni și-n schimb mi i-am apropiat. Încă mă străduiesc să fac asta constant, căci mă știu că oricând pot cădea în capcane, când dau de oameni ignoranți un pic.
  • Am făcut pași mici, dar conectați la real. Indiferent că-mi făceam un ceai, că lucram sau citeam ceva pe internet, m-am învățat să-mi observ mintea ca pe un prieten bolnav și să nu o bag în seamă decât dacă îmi aducea soluții sau liniște. Astfel, prietenul meu s-a vindecat sau măcar mă servea cu plăcere.
  • Am făcut pace cu fricile mele, respectând multe necunoscute ale vieții, dar concentrându-mă pe ce știu și e clar/concret/real și demonstrat. Dar și unde mi-era ceva clar, acționam direct!
  • Nu mai judecam oamenii și alegerile lor sau victimizările multe, ci am înțeles că fiecare e cu halucinațiile lui. Cu ghilimele sau nu.
  • Mi-am asumat responsabilitatea pentru starea mea și nu am agravat-o gândindu-mă că nu pot să scap de ea și nu pot face nimic să mă simt mai bine. Nu pot să scap probabil, dar am învățat să trăiesc cu ea și cu siguranță știu acum că stă în puterea mea să fac multe lucruri ca să fiu mai bine.
  • Am ieșit din casă treptat, distanțe tot mai mari. Acum stau în casă pentru că e treaba asta cu virusul, dar nu mă plâng deloc, ci petrec timp de calitate cu iubita mea și Lucky (câinele nostru), îmi văd de proiectele mele online și țin legătura cu oamenii în scris sau videocall.

Sfaturi pentru oameni în perioada asta:

Conectati-vă la realitate. Faceți lucruri mici ca și când îs fapte mari.

Spălați vasele, dezinfectați casa cu dragoste de locuință, fiți atenți la cum simțiti tălpile pe podea, atingeți-vă corpul și găsiți mici momente pe zi în care să fiți prezenți și absorbiți DOAR de ceea ce faceți (nu rezultat, nu frici, nu trecut).

Dacă eu am putut/pot, cred că și voi puteți reuși. Doar să nu cădeți în impresiile că cazurile voastre îs mai speciale, grele sau nu aveți posibilități. Că ceva posibilități tot aveți și puteti.

Singura situație specială la oamenii normali e că nu-și dau seama când îi ia valul imaginației cu emoțiile ei, că fiind mai realiste în aparență, par mai justificate. Pentru asta tre să fiți atenți.

La mine acum e mai ușor, căci dacă-mi bat la ușă halucinațiile, în momentul ăsta îmi e evident că unele n-au nici o noimă și uneori chiar mă amuz  de boala mea.

Dar capcane mai mari au scenariile care par realiste, însă nu ne dăm seama că nu sunt, fiind absorbiți de emoții. Sau și mai grele mi se par scenariile care au ceva real, dar nu ne dăm seama că nu e tot adevărul acolo, sunt multe necunoscute.

Pentru a ne observa nu e neapărată nevoie să medităm sau să facem cursuri complicate, ci poate oricine să fie atent la un gând pe zi. Unul doar! Și să încerce să nu-l ascundă, dar să nu-l bage-n seamă. Să-l privească cumva în ochi, dar fără să comunice cu gândul respectiv. Veți vedea că dispare.

Apoi fiți atenți la feelinguri.

Dacă simțiți ceva tensiune, frică, furie, ce gînduri pot fi în spatele lor? Cât de justificate par? Fix alea nu-s reale sau pierdem din vedere ceva.

Fiți atenți la răutățile voastre

Toți le avem și ne aduc în situații grele, doar că abia unii își recunosc greșelile fără să se simtă prost sau umiliți. Suntem oameni și e ok să avem și părți negre. Dar nu e ok să rămână în umbră nevăzute. Si nu e ok să nu încercăm să fim mai buni.

După ce le vedem, putem face lucrurile mai bine, iar dacă nu ne enervăm pe noi, putem fi mai productivi și proactivi. Terminați doar să vă vedeți numai din posturile favorabile. Din alea nu învățați nimic.

Lăsați știrile și orice produce panică deoparte

După ce citiți toate ziarele și vedeți toate tragediile nu sunteți mai informați, ci sunteți mai panicați

Viața are sensul ei și aduce cu el și consecințe neplăcute pentru că nu o prea respectăm. Dar putem să lucrăm în liniște pentru o lume mai bună. Să începem cu pași mici, dar sinceri cu noi și viața asta.

Luați în considerare că Dracu nu e atât de negru pe cât pare.

Fiți atenți la frica de boală și moarte

Cred că sunt indicii bune care ne arată cât greșim în gândire și ce acțiuni puține facem pentru viață, sănătate, bunăstare.

Evitați să vă faceți scenarii

Nici pozitive, nici negative. Știu că voi credeți că vă permiteți și imaginația e bună. Este bună dacă aduce soluții, idei, bani, artă sau chestii palpabile de făcut apoi. Altfel, sunt doar filme care ne consumă și nici nu ne dăm seama cât de departe suntem de realitate. Repet: scenariile care par reale îs mai periculoase!

Fiți atenți la tot dialogul vostru interior și câte povești despre voi, situații, valori și lucruri vă spuneți. Faceți mai mult și gândiți/vorbiți mai puțin.

Mâncați sănătos

Cât mai verde, mai proaspăt, mai crud și preparat în casă cu drag. Eu am mâncat mult avocado și m-a ajutat. Prin mâncare mai healthy vă ajutați nu doar corpul, ci și mintea așa, credeți-mă. După o vreme poți să simți fiecare aliment ce-ți face în corp dacă e bun sau nu pentru tine.

Și beți apă multă. Dar beți-o cu drag, simțiți cum vă hidratează

Fiți pe fază

Mintea are așa niște motoare că de fiecare dată va găsi o cale să se strecoare cele mai grele frici, motive de îngrijorare, scuze uneori sau gânduri care să vă ia atenția. Învațați să-i priviți tot jocul și când simțiți în stomac o frică sau orice feeling intens, să știți că v-a luat un pic atenția. Cam așa pățim și noi cu schizo, atâta că scenariile îs mai SF și mai greu de ieșit din ele la început. Ieșiți din joc și reveniți la simțirea tălpilor pe podea (pe mine mă ajuta să mă mișc pe bune, să mă mut din locul în care-mi venea gândul negru). Dar nu faceți asta ca să scăpați de minte, ci pentru că nu e real ce vă spune. Dacă e atât de intens, ceva nu e în regulă (se aplică și la intensități pozitive, dar rupte de real).

Fiți recunoscători

Cu cât aveți provocări mai mari, cu atât sunteți mai privilegiați. Nu vă simțiți mândri, dar fiți recunoscători când vă vedeți stările proaste, căci vă arată ceva despre voi și aveți ocazia de a le pătrunde, apoi depăși cu succes

Stă în puterea voastră

Renunțați la vinovăție și la victimizare. Toți avem impresia că cineva trebuie să facă ceva pentru noi sau să ne vindece sau scoată din probleme. Dar nici o armată de oameni bine-voitori n-ar putea face asta până nu ne vedem propria putere și că ne suntem datori noi nouă să ne facem bine. Fără să dăm vina pe nimeni și nimic altceva.

Dacă ați văzut Joker, asta nu mi-a plăcut la film. Că prea s-a pus accent pe responsabilitatea și vina sistemului și prea puțin pe vina oamenilor obișnuiți. Prea avem impresia după film că un om bolnav n-are nicio șansă fără un sistem pus la punct. Dar are o șansă. Datorită unor oameni obișnuiți care fac tot ce pot și au o viață care inspiră. Eu sunt dovada vie! Fiți mai atenți la responsabilitatea voastră, fiți mai atenți la oamenii din jurul vostru și așa veți descoperi că aveți tot ce e nevoie ca să reușiți; cu toate dificultățile de pe drum, da veți reuși.

Stările adevărate sunt mai tăcute

Toate stările care vă răscolesc interior, fie de bine sau rău îs un soi de schizofrenie, chiar dacă la voi nu e boală clinică, ci pare mai normal (asta vă și încurcă).

Toată răscolirea și bulversarea aia ar trebui să vă spună că sunteți departe de viață. Și cred că toți simțim că ceva nu-i ok, dar ne scuzăm prin scenariul că “Așa e viața. Asta înseamnă să trăiești!”, “Viața e așa intensă” Etc. Însă toate aceste butoane înseamnă doar să-ți chinui sufletul, în timp ce-l confunzi cu poveștile tale.

Bucuria, dragul, pacea, dorul, sunt mult mai tăcute decât scenaritele din mintea noastră. Stările alea tăcute au semnal direct de la viață.

În prezent nu-mi vine să urlu de bucurie, nici de supărare, nu sunt nici pe nori roz, nici în iad. Dar sunt într-un loc foarte bun care-mi aduce pace. Bucuria mea este așa așezată că o simt ca o pătură moale care poate să acopere și pe alții. Nimic nu-mi pare prea puțin sau prea banal dacă sunt prezent la ce fac. Și viața mă surprinde plăcut.

Supărările trec mai repede și mă simt mai responsabil pentru mine, viața mea și chiar și ceilalți câteodată când pot.

Când petrec timp cu prietenii mei schizo, am o împlinire în suflet. Nu simt fluturii ăia ai entuziasmului, însă parcă timpul crește și orice îmbrățișare sau cuvând de la un om le simt ca lipite de mine, cu drag mare. Nu mi-e dor să sar în sus de entuziasme, pentru că momentele alea aduceau și reversul: agonia. Și nu de agonie fug eu sau de entuziasme, ci de neadevărul ce-l conțin.

Cu iubita mea la fel, e liniște, atenție și mirare. Toate astea sunt line, tăcute, simțite în cel mai deep colț din mine.

Ralu, mulțumesc că m-ai ținut de mână. Și fizic și sufletește. Și merci că te-ai băgat cu mine acolo, ca să ieșim împreună la lumină!

Oameni buni, vă doresc atenție la viață și suflete ușoare!

 

Sunt fericit!

Tags : featured

2 comentarii

  1. Buna! Sunt un om care “sustine” un alt om…cu schizofrenia. Nu am cum sa il inteleg pentru ca nu am trait asa nici macar o secunda, dar ii sunt de ajutor cu mancare, locuinta si bani de buzunar. L-am “pescuit” de pe strada acum 6 ani. Este englez venit in Ro. Schizofrenia fredona in el: se batea noaptea, isi scrijelea pielea, privirea era halucinanta- ochii cereau ajutor, sufocati de vocile care nu incetau. Of :((.
    L-au mai linistit xanaxul si bloonisul. Acum este doar cu bloonis, este sociabil, iese, dar singur si cu vocile rele. Niciodata bune. Nu cred ca voi putea sa fac mai mult. Am cititi ore intregi despre dereglarea asta a creierului,
    si este cam ireversibila. Nu ma pricep la metode si nici nu dialoghez fluent in engleza, ca sa pot intra in profunzimea starilor lui. Am tradus(google translate-ca nu sunt asa priceputa :)))) si acest articol si sper sa poata sa stea focusat si sa il citeasca, cate putin intr-o zi, inca putin in alta zi.
    M-am obisnuit cu gandul ca asa va trai pana la sfarsit. Multumesc pentru acest articol!

Leave a Response