close

Dezvoltare personala

Dezvoltare personală

Povești de viață…într-o valiză

20160709_160837

Azi îți scriu în mare despre spectacolul ce a avut loc în 9 Iulie la Cluj. Care a fost experiența mea, cum m-am pregătit, cum a ieșit show-ul și ce feedback-uri am primit.

Cum mi-a venit ideea

Umorul este important pentru mine de când mă știu. Mai făceam eu mișto că am venit pe lume râzând și cu o glumă la îndemână, dar mi-a spulberat maică-mea mitul și m-a lămurit c-am plâns și eu, ca toată lumea. Totuși, sunt convinsă că am venit pe lume cu umorul în sânge. Pentru că auto-ironia mea este o calitate nativă și nu m-am chinuit nicio secundă să mă dezvolt pe partea asta. Doar am remarcat că pot să fac ceva cu ea.

citeste mai mult
Dezvoltare personală

Să se schimbe. Dar să rămână la fel

holy-spirit-breath-702×330

Majoritatea oamenilor vor să schimbe ceva în viața lor, fără să riște nimic și să păstreze toate beneficiile din starea/situația actuală. Ar vrea să ajungă direct la un efect (ăla ce-l vor ei, desigur), fără să fie nevoie să ia o decizie responsabilă și să-și asume niște consecințe.

De exemplu, vrei să ai un job care să te împlinească, dar fără să renunți la cel actual, care îți dă un venit mai mare, vrei o stare de bine, însă fără a-ți lua responsabilitatea să schimbi ceva la tine și-n viața ta, chiar și neștiind unde duce acea schimbare.

Fugi direct după stări și eviți ce e neplăcut, pentru că recunoașterea neplăcutului deja înseamnă adevăr și asumare.

citeste mai mult

Cunoaște-mă mai bine

Relatii

Ultimele articole

Cunoaște-mă mai bine

Experiența mea la spectacolul de la București

dzkjta

„Nu pot să vorbesc onest decât la persoana I” zicea Camil Petrescu și am empatizat cu asta încă de când am citit-o prima oară. Sunt convinsă că are și ideea asta niște limite și există situații când se poate și altfel, dar acum mă refer strict la scris, vorbit, terapiat și orice mai fac io prin grădină pe-aici.

Nu pot spune ceva, fără să mă aduc pe mine în discuție, chiar dacă unele experiențe sau atitudini de-a mele scoase la iveală nu mă avantajează în unele momente. Pe undeva, am convingerea că dacă tot mi-a fost dat să trăiesc atâtea, nu o fi chiar degeaba. Și dacă e…fac să nu fie, deci să aibă un rost.

Și când scriu la modul general, tot despre mine e vorba, căci de-o vreme bună nu pot scrie despre o teorie neînțeleasă sau netrăită.

Nu pot să vorbesc despre ceva fără să-mi pun experiența, povestea, o bucată din suflet pe tavă. Tot sufletul nu știu dacă mi l-am pus vreodată, pentru că nu e treabă ușoară.

Între o teorie impecabilă dintr-o carte/manual și o experiență personală din care am tras niște învățăminte stângace…aleg să scot la suprafață experiența. Iar în spectacolul Povești de viață…într-o valiză, am cea mai mare bucată din suflet pusă pe scenă. Pentru că sunt experiențele mele acolo și mă expun cu sufletul nud.

 Nu atât despre spectacol, cât despre mine

Sâmbătă 17 Septembrie am avut Spectacolul “Povești de viață…într-o valiză”, la București. Iar azi vreau să-ți scriu cum a fost, dar din perspectiva experienței mele pe scenă. Dincolo de feedbackurile participanților (pe care le voi reda și aici) dincolo de imaginea de ansamblu a spectacolului, vreau să-ți zic mai mult despre mine.

14423777_10208888670527362_1211710941_oAm ajuns la sală cu o oră jumătate înainte, ca să mă obișnuiesc cu locul și să am timp să-mi pregătesc lucrurile pe scenă. Acolo am avut surpriza să mi se spună că nu pot lega sistemul de sonorizare la laptopul meu (deși așa ne-am înțeles prin contract și mi s-a spus că se poate fără nicio problemă, chiar și când am sunat cu câteva zile înainte) și nici nu au o altă variantă. Practic, funcționau doar microfoanele, însă nu puteam să pun muzică. Nici de pe laptopul meu, nici altă variantă nu mi s-a oferit. Ceea ce era cam…grav. Pentru că în spectacol am multe piese ce se leagă de povești și o melodie esențială pentru trecerea dintr-o poveste în alta și schimbare a personalităților.

Și nu există vreo altă variantă ca să pot pune muzică, întreb?

Nu. Vine răspunsul sictirit a omului care se ocupa de partea tehnică. De fapt, practic, nu se ocupa de nimic.

Ok, zic eu, încercând să-mi păstrez calmul. Niște boxe mai mici atunci sau orice altceva…trebuie să găsim o soluție.

Același răspuns: Nu!

Apoi a spus că s-ar putea rezolva să pun laptopul, doar că am nevoie de un cablu cu o mufă de model……..XXX .

Și cu asta va merge muzica?

Nu știu. Ne rămâne doar să sperăm, zice omu tehnic.

Moment în care am cedat nervos și mă gândeam cum pot schimba spectacolul, în așa fel încât să-l țin fără muzică. Să mă adaptez adică.

Am avut noroc cu oamenii dragi care mă ajută în organizare și care au venit cu mine, căci ei și-ai păstrat calmul și mintea le era orientată spre soluții. Băieții mei s-au ocupat cu calm de problemă. Unul din ei a fugit să cumpere cablul respectiv.

Mai aveam mai puțin de o oră până la ora 14.00 când trebuia să înceapă spectacolul și încă nu știam dacă mufa aia este soluția, dacă se rezolvă…așa că am rugam pe cineva să aducă boxele lui de acasă, în caz că nu merge altfel. Și îmi venea să mă pun în cur să plâng. De nervi.

Înainte să înceapă lumea să vină,  am conectat laptopul (cu cablul cumpărat) la sistemul de sonorizare și funcționa. Au fost nevoie de niște reglaje și tot n-am fost mulțumită de calitatea sunetului, dar am zis că prefer așa, decât deloc. Pentru soluționarea situației tre musai să le mulțumesc băieților mei dragi: Alex care a fugit prin București să cumpere ce trebuia și Andrei, care a și stat lângă laptop să pună muzica atunci când trebuia. Jos pălăria, că fără voi eram pierdută!

M-a consumat foarte tare situația.

M-am enervat și am intrat și în niște superiorități față de omul de la tehnic și față de cei care mi-au închiriat sala, unde da, aveam niște pretenții să-mi ofere ce le-am cerut pe banii mei. Spun de superiorități pentru că furia m-a consumat cu atât mai tare cu cât am intrat în povești mentale de genul “Așa ceva nu se face!”, “Futui mama lui de sictirit” și alte înjurături care chiar dacă erau pe post de descărcare a nervilor, m-au epuizat. Trebuia aici să mă concentrez pe soluții, în locul furiei.

Important e că până la urmă s-a rezolvat, deși repet…sunetul nu era de-o calitate extraordinară. La ora 14:00 s-a adunat deja lumea în sală, dar mi-am mai luat 15 minute să-mi revin, căci încă eram nervoasă.

Când am considerat că mi-am revenit la forma inițială și că sunt pregătită, am urcat pe scenă.

Pe scenă unde…surpriză! Nu mai eram furioasă, dar eram epuizată! M-am gândit că nu e asta o problemă că întotdeauna am reușit să-mi adun resursele și să-mi revin repede, intrând în flow. Însă acum nu am mai putut. Nu mi-am putut accesa nicio resursă și era ca și când nici nu le aveam.

14429333_10208888670967373_1742042793_n

La prima poveste am fost incoerentă, haotică în idei, zici că aveam o varză în loc de creier și eram un roboțel dereglat.

În  vorbirile mele în public, mă bazez strict pe flow. Pe fluxul cu care îmi vine ideea, povestea, etc. Stiu care e scopul principal si ideile, insa nu-mi pregătesc niciun text pentru că vreau să fie natural și am abilitatea să fac asta. Dar acum, nu-mi regăseam forțele, ideile, starea de fond de pe care să pot schimba/face ceva. Am apelat și la memorie, că doar am mai ținut o dată show-ul și puteam să spun câte ceva din prima poveste de la Cluj. Dar pur și simplu nu-mi venea, nu puteam, eram blocată pe interior, deși în timp real, vorbeam și îmi făceam numărul. Practic, eram un soi de martor neputincios a ceea ce făceam pe scenă și a fost pentru prima dată când nu-mi puteam folosi resursele interioare. De umor, ce să mai zic? În prima poveste, dacă s-o fi strecurat vreo glumă sau o picătură de umor, să știți că a fost ori întâmplător…ori vreo intervenție divină. Rămân la ideea de întâmplător.

Și tot cu ocazia asta, am simțit din tot sufletul meu că înainte de toate, umorul este o stare.

Nu o glumă ce o scoți pe gură, nu un banc, nu o întâmplare povestită cu tot soiul de metafore, analogii și tertipuri. CI O STARE. Dacă starea interioară nu e în curgere, setată pe comic, poți să scoți pe gură ce vrei, că nu contează. Așa cum poți să vorbești orice, dar de pe starea interioară potrivită, are efect de comic.

La finalul primei povești, după ce m-am zbătut să-mi regăsesc ideile, flow-ul, energia, am simțit că acest spectacol va fi un eșec. Cel puțin în acel moment. Și m-am împăcat cu ideea, fără să mai opun rezistență sau să-mi caut vreo putere interioară (care mi-era clar că nu o puteam accesa chiar atunci). Dar din toate resursele mele…mai aveam una pe care m-am bucurat s-o găsesc:  Să merg până la capăt orice ar fi.

Deci la spectacolul din București mi-am asumat că voi da greș și eram în regulă cu asta. Mi-am dat seama că nu pot să-mi gestionez propria lume interioară și eram împăcată și cu asta. Am realizat că la memorie nu am acces și am zis “Bine, fie!”. Deci tot ce mi-a rămas a fost să continui, orice/oricum ar fi.

Și chiar în momentul când mi-am asumat toate astea și m-am relaxat, am intrat în povestea doi, iar cuvintele au început să curgă mai ușor. Apoi am simțit în mine starea potrivită pentru umor și am putut să livrez experiențe comice. Apoi a venit fluxul care mă conducea spre…spre ce voia el, că eu m-am dat din calea mea și mi-am luat mâinile de pe control.

14408822_10208888669087326_2018441226_n

Deci prima poveste a fost groaznică, dar mi-am revenit din mers. Următoarele trei povești au curs lin, vioi, cu umor și lecții de viață. Am salvat pe alocuri situația de la început, întorcându-mă puțin și la prima poveste și niște lecții de acolo pe care le-am legat de altceva, ca să explic mai bine niște consecințe trăite de mine.

Nu mai voiam să controlez nici un minuțel din spectacol, deci m-am lăsat să fiu condusă de ce simt pe moment, ce-mi vine, ce pot face. Și până la urmă, per ansamblu, a ieșit binișor. Oamenii au fost zâmbitori sau înlăcrimați unii, au venit la sfârșit să mă ia în brațe, să-mi spună ce revelații au avut, ce le-a plăcut….și se pare că am atins în fiecare câte un punct sensibil.

La ultima poveste, cei care mi-au închiriat sala se cam agitau pe acolo să mă grăbesc că imediat după mine urma altceva. Chestiune care iar mi s-a părut neprofesionistă, dar să trecem peste asta. Mi-am luat timpul necesar și mi-am terminat spectacolul așa cum am vrut.  M-am grăbit doar la final, să-mi strâng catrafusele de pe scenă ca să eliberez sala.

După nici jumătate de oră de la încheierea spectacolului, am început să primesc mesaje, mailuri, telefoane cu impresii. Lumea era mulțumită, cică a fost ceva profund și le-a plăcut.

Las și aici câteva feedback-uri:

Felicitari pt piesa, show sau cum vrei sa o denumesti  Chiar mi-a placut si sper sa repeti figura. Ar fi de un real folos multora  – M.B

FELICITARI pentru piesa. Am ramas surprins (la modul foarte placut) sa vad cum un om este in stare sa-si deschida sufletul in fata atator necunoscuti – P.U.

Onestitatea ta pe scena chiar a fost emotionanta si m-a inspirat. nu credeam ca vor fi povesti asa de personale – D.T.

Am plans acasa de fericire si de energia pe care ai adus-o in sala, ai un mare curaj sa vb despre viata ta si chiar sa te dezbraci fara a iti pasa de lume. – S.V

A fost un spectacol foarte profund. Mi-a luat câteva ore să așez toate lecțiile în mine. M-am regăsit în toate poveștile tale. V.C

Draga, draga, am râs, am plâns…Am vazut un OM curajos. Multumesc!  – L. L.

M-a impresionat foarte tare jocul tău scenic. Între povești, la partea de teatru simțeam până în suflet personalitatea pe care o scoteai și ce voia să transmită. Iar cand ti-a iesit si plansul la comanda pe scena, am zis wow! Bravo! Ai talent. Extraordinar – A.C

Prin impartasirea sincera a experientelor personale mesajul ajunge mult mai repede si mai usor la oameni. Esti, intr-adevar, foarte haioasa, am ras mult. Am ramas surprinsa de efectul unui spectacol din asta. Psihologie aplicata si exemplificata prin experiente personale. Si cu umor. Eu astept in anii urmatori tot mai multe spectacole pe teme diverse! Te imbratisez! – M.N.

Mi se pare extraordinar ca iti dezbraci sufletul in fata oamenilor. Sa poti sa faci haz de tine si de experientele tale, sa expui niste puncte atat de vulnerabile si sa dai omului cate-o lectie de viata…mi se pare extraordinar.  V.P.

Pana la tine n-am intalnit niciun comediant care sa vorbeasca despre el si experientele lui atat de personale. SI iti spun asta ca un mare iubitor de stand up comedy. Bineinteles ca toti din experientele lor fac comedie, dar o spun apoi pe scena la modul general. Plus ca nu isi povestesc evenimente atat de intime. Tu ai curajul sa o faci si sa inspiri prin povestile tale. Felicitari! – T. B.

Ai un umor incredibil. La a 2-a si a 3-a poveste am ras cu lacrimi. Important mi se pare ca din povestile cu cel mai mult umor, tu ai scos lectiile cele mai mari. Practic astea te-au dus la concluziile de la final. Ultima poveste mi s-a parut impresionanta. Tot am fost muci! Multumesc! B. L.

Mi-au placut foarte mult poeziile. Ai niste super metafore. Iar reprezentatia ta mi s-a parut fantastica! Te mai asteptam in Bucuresti. – C. P.

Ai un curaj foarte mare sa te arati asa cum ai fost si esti in fata la atatia oameni. Multumesc frumos pentru lectii si exemple. Sunt recunoscator si coplesit de experienta spectacolului tau. – F. I.

14407595_10208888669887346_1917540435_n14408822_10208888669087326_2018441226_n14375426_10208888668647315_1950755563_o

Dincolo de feedback-urile bune, dacă mă întrebi pe mine…eu zic că acest show a fost okeiuț. Nu bun, nu foarte bun, nici vorbă excelent! Okeiuț.

Binișor, e mai potrivit. Pentru că dincolo de ce s-a văzut și apreciat în exterior, eu mi-am simțit starea interioară și știu că n-am putut da tot acolo, pe scenă. Chiar dacă mi-am revenit de la un punct și lucrurile au curs bine, tot simt că nu am dat tot.

Apreciez feedbackurile faine ale oamenilor și mă bucur că prin aceste 4 povești am trezit ceva în fiecare, dar în același timp sunt conștientă de ce am făcut/nu am făcut acolo. Și în cea mai mare parte, rezultatul bunicel al spectacolului se datorează publicului, care a fost îngăduitor, deschis să primească niște experiențe de viață și niște lecții, amuzat când era cazul. Public care a empatizat cu mine și care m-a aplaudat impresionat la final, deși am simțit că nu merit asta și mi se oferă deja prea mult.

 14438917_1603361076396806_1586079821_o

M-am bucurat să mă întâlnesc acolo cu oameni pe care-i cunosc doar de pe Skype de la ședințele de terapie, oameni care mă urmăresc de mult sau de puțin timp. Pe unii dintre ei îi știu de ani de zile și mă susțin tot de atunci, fiind prezenți la orice organizez. Și lor le datorez evoluția mea, căci m-au încurajat de fiecare dată. Așa cum m-au și tras de mânecă atunci când era cazul.

Câteva lecții valoroase scoase din experiență:

  • De acum înainte, îmi iau mâinile de la organizarea spectacolelor mele. Voi fi acolo doar să salut și îmbrățișez oameni dragi, apoi să livrez pe scenă ceea ce promit. În rest, îmi las oamenii din Fabrica de Luciditate care oricum mă ajută cu drag, să se ocupe de săli, de probleme apărute, de tot ce-i cazul. Iar eu voi sta liniștită și voi apărea doar când totul e pus la punct. Dintr-o dorință de control, am vrut să mă ocup eu de tot, însă mi-e imposibil. Plus că pot apărea situații neprevăzute care să mă frustreze chiar înainte de un show. Ceea ce nu e deloc în regulă.

 

  • Indiferent de context, problemele apărute sau orice altă dificultate tehnică sau personală…nu am voie să fiu epuizată pe scenă. Pur și simplu nu am dreptul ăsta. Indiferent cine moare, cu cine mă cert înainte, ce se întâmplă…oamenii ăia vin să vadă ceva. Și mai ales…vin să mă vadă pe mine. Or`din respect pentru ei, trebuie să fiu în formă maximă. Și zic asta pentru că mă pun în locul publicului. Eu când plătesc un bilet, fie și de numai 16 lei, am așteptarea să văd artistul, omul, animalul, ce o fi…în formă maximă! Și dacă e spectacol gratis, la fel! Așa e integru. Publicul n-are nicio vină!

 

  • Oricât de bună aș fi/aș deveni în ceea ce fac, sunt situații când pot claca sau eșua. Acum mi-am revenit și până la urmă a fost binișor. Acum a fost o situație cu final fericit. Dar se poate să fie contexte în care să fie un rateu total, din diverse motive care depind de mine sau nu. Și nu e nicio problemă cu asta. Trebuie să-mi asum și greșelile, eșecurile.

 

  • Nu consider că am fani care mă urmăresc și umblă după fundu meu să mă vadă în workshopuri și spectacole. Și nici nu-mi trebe fani! Însă am Oameni în jurul meu și fără urmă de modestie pot zice că am cei mai mișto oameni pe care și i-ar putea dori un vorbitor la microfon sau un scriitor mediocru de facebook și blog. Oameni pe care mi vreau mai aproape. Fără microfoane și scene; ca prieteni.Și spun asta pentru că în timp ce eram eu bulversată în neputința mea, am zărit în sală niște oameni care erau acolo de drag. Unii au venit din curiozitate, alții au fost aduși de prieteni, etc. Dar majoritatea mă cunoșteau deja de pe facebook sau de pe blogul ăsta. Iar aceștia au fost acolo pentru mine și de drag, pentru a asculta niște experiențe și a învăța ceva, nu ca să-mi penalizeze greșelile. Iar asta mi-a dat curaj să merg mai departe. Știu că mulți fiind acolo de dragul meu, nu doar că nu aveau așteptări, însă puteam doar să râgâi pe scenă și ei tot mă îmbrățișau la final. Totuși, vreau să vă ofer tot ce pot și am mai bun, așadar îmi cer iertare pentru greșelile mele de la începutul spectacolului. Și vă mulțumesc pentru prezența, susținerea, îmbrățișările voastre…și atâtea altele.

Nu regret nimic, mai ales că știu ce îmbunătățiri să aduc de acum și am avut nevoie de experiența asta ca să-mi clarific niște lucruri și să văd că oricât te identifici cu niște resurse de-a tale…sunt situații când le poți pierde sau măcar să-ți fie imposibil să le accesezi. Eh, atunci ce faci? Cine ești?

Și mi-e tot mai clar…cum stă treaba cu controlul. Deși la fel de clar mi-e că voi mai încerca de multe ori să controlez lucrurile…și tot de atâtea ori sper să-mi dea viața câte una peste cap (ca și acum), să mă potolesc și să învăț să mă las pe mâna ei. Că până la urmă, vorba aia…”totul e bine, când se termină cu bine.”

Următoarea oprire cu valiza va fi la Oradea, în 29 Octombrie.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm!

citeste mai mult