close

Dezvoltare personala

Dezvoltare personală

Povești de viață…într-o valiză

20160709_160837

Azi îți scriu în mare despre spectacolul ce a avut loc în 9 Iulie la Cluj. Care a fost experiența mea, cum m-am pregătit, cum a ieșit show-ul și ce feedback-uri am primit.

Cum mi-a venit ideea

Umorul este important pentru mine de când mă știu. Mai făceam eu mișto că am venit pe lume râzând și cu o glumă la îndemână, dar mi-a spulberat maică-mea mitul și m-a lămurit c-am plâns și eu, ca toată lumea. Totuși, sunt convinsă că am venit pe lume cu umorul în sânge. Pentru că auto-ironia mea este o calitate nativă și nu m-am chinuit nicio secundă să mă dezvolt pe partea asta. Doar am remarcat că pot să fac ceva cu ea.

citeste mai mult
Dezvoltare personală

Să se schimbe. Dar să rămână la fel

holy-spirit-breath-702×330

Majoritatea oamenilor vor să schimbe ceva în viața lor, fără să riște nimic și să păstreze toate beneficiile din starea/situația actuală. Ar vrea să ajungă direct la un efect (ăla ce-l vor ei, desigur), fără să fie nevoie să ia o decizie responsabilă și să-și asume niște consecințe.

De exemplu, vrei să ai un job care să te împlinească, dar fără să renunți la cel actual, care îți dă un venit mai mare, vrei o stare de bine, însă fără a-ți lua responsabilitatea să schimbi ceva la tine și-n viața ta, chiar și neștiind unde duce acea schimbare.

Fugi direct după stări și eviți ce e neplăcut, pentru că recunoașterea neplăcutului deja înseamnă adevăr și asumare.

citeste mai mult

Cunoaște-mă mai bine

Relatii

Ultimele articole

Dezvoltare personală

Ce ne facem cu gândurile și emoțiile? – Ce pot face acum?

Our-True-Home-is-the-Present-Moment-945×506

Ce pot face acum?

Asta e întrebarea care m-a scos din multe victimizări și situații la limită și-mi amintesc de ea cât de des pot; căci mi-am dat seama la un momentdat că aproape orice ar fi…acestui moment pot să-i fac față. Și chiar acum, cu siguranță pot face ceva privind situația mea, oricare ar fi ea.

Mintea noastră își creează propria poveste despre noi, ceilalți și experiențe diverse, iar daca ne ducem toată atenția pe poveștile ei, ne putem simți copleșiți.

Copleșeala asta vine din identificarea cu gândurile noastre (poveștile pe care le-am bifat ca fiind adevărate), iar starea de epuizare ne arată că nu mai existăm în corpul nostru, deci suntem deconectați de la realitate, prezent și viață.

Da da, ai citit bine. Nu mai existăm în corpul nostru când ne copleșesc gândurile și emoțiile venite după ele.

Probabil ai trait și tu măcar o data o frică intensă sau o stare de îngrijorare sau o furie.  Te simți atunci în corpul tău?

Dincolo de emoțiile care pot somatiza (prin stări de rău fizic, tremurături, etc care sunt reacții fizice) în acel moment nu te afli în tine, ci ești prins în bula mental emoțională.

Reacțiile fizice îți arată emoțiile care te-au prins în ele, dar tot nu-ți simți corpul…nu ești acolo, ci atenția ta este pe gândurile tale.

Până și când simți o durere în corp de exemplu, nu ești prezent la ea, ci imediat mintea îți fuge la alte gânduri, care te decuplează de prezent “Vai de mine? Ce-i cu durerea asta? O fi grav? Daca mor? Mi-e frică”. Deși reacțiile astea fizice sunt doar un semnal de alarmă că nu suntem în realitate, ci în capul nostru.

Intrăm într-un cerc vicios de tipul: experientă – gânduri – emoții – gânduri iar, alte emoții și tot așa, distrăgându-ne atenția de la prezent și soluții spre…trecut și ce-am mai pățit (povestea cu care ne identificăm), apoi viitor și cât de greu va fi (ce urmează nașpa, ce vom pierde etc) …

Emoțiile sunt cel mai mare șiretlic al naturii, căci te decuplează de la realitate.

Intensitatea lor vrea să te convingă, iar de cele mai multe ori…reușește.

Emoțiile sunt reale. Le simți. Sunt intense. Însă emoția, fiind o interpretare a ceva, devine falsă prin povestea ei din spate.

Cu alte cuvinte, emoția este reală. Interpretarea situației este falsă.
Iar interpretarea situației crează emoția.

Povestea din spatele emoției este o iluzie. O interpretare a unor date, situații, context, fără să verificăm care e adevărul și cu ce situație ne confruntăm cu adevărat.

Exemplul 1:

Am o întâlnire cu tine. La mijlocul ei, tu te grăbești și-mi spui că trebuie să pleci, dar vorbim…mă suni tu.

Pleci, iar eu mă gândesc că sigur am greșit ceva sau nu mă placi. Interpretez toată situația și pornind de la gândul ăsta, voi găsi alte gânduri dovezi care să-mi confirme ipoteza (aha, da, mi se părea mie că se uita ciudat la mine, și când vorbea cu mine, stătea cu mâinile încrucișate, deci clar era în defensivă. S-a grăbit dintr-o dată să plece acasă, semn că nu mai suporta să stea cu mine, etc etc etc, ai prins ideea:  interpretezi gesturi care să confirme gândul inițial).

Pornind de la gândurile astea, mă pot simți supărată. Să-mi spun sute de povești cum că sunt respinsă și  asta e rana mea: de respingere, pot să mă simt apoi furioasă că ai plecat grăbit, etc.

Emoțiile sunt reale. Supărare, respingere, furie. Dar sunt cauzate de:

  1. Interpretările mele privind situația, interpretări pe care le-am reconfirmat găsind cât mai multe argumente mentale.
  2. Motivația mea de fond. De a fi musai acceptată, de a-mi dori o poziție din care să primesc ceva ușor, etc. Altfel, m-aș bucura și de juma de oră de întâlnire, fără atâtea frici.

Emoțiile sunt reale, le simt. Dar interpretarea situației rămâne doar o poveste. Ceea ce face ca emoția să fie falsă și ea, iar intensitatea ei vrea să mă convingă că am dreptate, că sunt victimă, că e justificat să mă plâng sau să pun presiune pe tine, etc….

A doua zi poate mă suni și sunt încă supărată, că mintea mea a avut timp să rumege toate interpretările posibile în timpul ăsta.

Iar atunci, vorbind cu tine, aflu că te simți jenat că a trebuit să pleci, însă te durea burta foarte tare și aveai diaree. De acolo graba ta.

Voila! Emoțiile mele versus realitate.

Pare doar un exemplu simpluț. Însă ai idee câte filme de genul ne facem zi de zi cu privire la tot felul de situații, care nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea?

Și există multe situații unde nu aflu adevărul că nu am imaginea de ansamblu sau nu-mi spui că ai avut diaree sau chiar sunt respinsă de cineva, dar din motivele lui. Însă dacă mă grăbesc să le iau toate astea personal și cred tot ce-mi spune mintea, emoțiile mele vor fi conform cu povestea, deși nu are nicio treabă cu realitatea.

Totuși, se întâmplă să avem și o plăcere din toate emoțiile astea, căci ne confirmă povestea despre noi.

Adică după ce mi-am tot repetat niște ani buni că mi-e frică de respingere, o parte din mine abia așteaptă să interpreteze orice gest ca o respingere, ca să mă mai pot identifica o dată și să-mi zic Uite! da, exact ce nu suport! Știam eu. Și uite așa, apare un soi de dulceață în emoțiile negative, căci deși nu ne simțim bine, obținem validarea propriei povești.

Puteam lua și o emoție de la polul opus. Cum ar fi exaltarea.

Exemplul 2:

Mă întâlnesc cu tine, povestim ore în șir și mă simt bine, râd, tu îmi faci complimente și mi se pare mie că am fi compatibili. Și pornind de la datele astea, se înfiripă un gînd “pffff, ce bărbat mișto/ce femeie mișto, și frumos/frumoasă, deștept/deșteaptă, clar mă place după cum se uită la mine. M-am simțit așa de bine cu el/ea…” și gândurile astea, inițiale le confirmăm prin alte gânduri dovezi după care ne spunem povestea (cum se uita, ce viață grea a avut și cum s-a descurcat, clar e om fain, cum m-a prins de mână, ce a zis, ce a făcut).

Și apare exaltarea pentru că

  1.  Mă duc în interpretări romantice cu tine, care abia te-am cunoscut într-o situație banală (la o cină) și
  2.  Mă validez pe mine ca femeie, simțindu-mă importantă că tu, un zeu, ieși cu mine (sau ivers, te simți un bărbat mai mișto, că o femeie ca ea a ieșit cu tine/te place, etc)

De aici rezultă un entuziasm infantil aproape.

După o perioadă, pot afla văzând acțiunile tale (dacă le mai văd după atâtea povești pe care mi le-am spus) că ești un nesimțit, că în situații cu miză te doare-n cur de tot, că ești mincinos, etc etc etc.

Aici, dacă respect adevărul, îmi iau deciziile și plec de lângă tine (dacă mai pot, după ce m-am mințit atât).

Dacă nu-mi convine adevărul, reinterpretez toată situația și îmi spun alte povești.

„Cum ai putut să-mi faci asta? Cum te-ai schimbat? De ce mi se întâmplă mie? Nenorocitul! l-aș face să plătească, etc….emoții care vor să mă convingă că e justificat să mă simt o victimă și eventual, să mă facă să te sun și să-ți reproșez tot felul de chestii.

Iar gândurile astea apar și pentru că te simți cam șifonat(ă) și așa vrei să-ți poți păstra o poziție de superioritate față de toată situația. Dacă înainte te valida că ieși cu un om așa mișto și ce important(ă) ești, după ce s-a dovedit că doar ai fost prostit(ă), reinterpretezi toată povestea ca să te simți victimă. Iar prin victimizare, ești superior celui care și-a bătut joc. Că apare gândul că tu ești om mai bun și n-ai fi făcut așa ceva.

Asta în loc să văd că poveștile mele sunt vinovate. Interesele mele inițiale m-au prostit, nu doar tu. Iar dacă vreau să ies din situația asta, nu pot ieși cu aceleași unelte cu care am intrat (tot povești). Trebuie să privesc demn…adevărul! Poate cu o atenție mai mare și un respect mai profund pentru ce este, nu pentru ce mi-aș dori eu să fie.

Tot caruselul ăsta emoțional e întărit de fiecare dată când apare gândul „cum fac să se oprească?/cum controlez mintea asta?/cum pun mintea pe stop”.

Iar ăsta-mi pare alt tertip al minții prin care încearcă să se oprească pe ea însăși.

Plus că, vrei să-ți oprești mintea doar când nu-ți convin gândurile și emoțiile ce vin de pe urma lor.

Nu te-ai grăbi să faci același lucru când îți plac gândurile și emoțiile pozitive decuplate de la realitate (când îți spui povești entuziaste exagerate), deși fix astea pregătesc terenul pentru ceea ce numim negativ.

Cu alte cuvinte, ne plac poveștile. Și nu-i asta o problemă, atâta vreme cât mai rmâne o fărâmă de om prezent la povestea aia. Baiu îi că povestea te absoarbe cu totul și nu mai vezi că e un fals. Când descoperi că e un fals sau dacă ieși dezamăgit din toată situația, brusc, vrei să se oprească. Fără să ai respectul și curiozitatea pentru mecanismul care te-a adus aici.

Nu poți opri mintea gândind și nu poți controla haosul de gânduri și spaime. Da poți să respecți șiretlicul ăsta a naturii umane, prin care ne spunem povești despre orice și interpretăm situații.

Apoi poți să fii atent să încerci să nu-i dai chiar toată atenția ta.

Păstrează-ți dacă poți puțină atenție pe altceva. De exemplu, simte pământul sub tălpi sau frământă-ți mâinile sau masează-ți lobul urechii.

În ambele situații de mai sus, întrebarea Ce pot face acum? M-ar fi ajutat așa.

În prima situație, de respingere…să mă gândesc că de fapt încă nu știu care e adevărul, dar te pot întreba. Poate chiar să fiu sinceră și vulnerabilă și să-ți scriu un mesaj, spunând că mi-au apărut gândurile astea și-s curioasă dacă e așa. Iar atunci, aș fi aflat mai repede adevărul.

Sau, dacă vreau să merg și mai adânc, să mă gândesc că ii o nevoie de-a mea de-a fi validată și ar trebui să iau în considerare că și dacă nu mă placi, oamenii au gusturi diferite, iar asta nu spune absolut nimic despre mine, ci poate despre preferințele tale. Nu e totul despre mine adică.

În a doua situație, ajută să-mi dau seama că pari un tip fain, mă apucă oareșce exaltare din cauza asta, dar tocmai deaia trebuie să fiu interesată să te cunosc mai bine, în mod real. Deci să fiu mai atentă la tine, nu la poveștile din capul meu.

Dar pentru a face asta în situațiile din viața ta, întâi trebuie să recunoști în tine că oricând apare ceva cu o intensitate atât de mare…ceva nu e în regulă.

Trebuie să te observi puțin și să-ți vezi niște gânduri și irelevanța lor, să vezi pe unde-ți fuge mintea, apoi fără să o oprești, să-ți aduci atenția și spre ce se întâmplă acum. Să fii în corpul tău, prezent.

Întrebarea „ce pot face ACUM?” la asta mă ajută; în situații intense…să-mi duc măcar o parte din atenție pe: prezent, concret și responsabilitate.

Câteodată nu reușesc că au apucat gândurile să mă fure și sunt prea copleșită, iar atunci pot să stau cuminte, pitită în mine pe cât posibil, până trece. Căci întotdeauna trece.

Emoțiile au dibăcia de a-ți reduce privirea și toate simțurile doar către obiectul problemei sau obsesia ta. Totul se îngustează și nu mai există altceva decât acel tu din povestea ta…și situația problematică pe care o decorezi tot cu o poveste

Pierzi imaginea de ansamblu, te rupi de adevăr. Nu mai contează și nu mai vezi atunci ce ai, ce e pe plus, ce se întâmplă ce fapt, ce poți face. E doar impresia că va dura o veșnicie – așa te fură emoția.

Nu încerca să oprești poveștile ce-ți vin, căci le amplifici (fii îngăduitor cu tine și ai răbdare puțin)…dar poți încerca să te oprești tu locului (fizic) și să nu crezi tot ce auzi în capu tău.

Respiră profund, deschide geamul și lasă-ți gândurile să iasă din cap, fără să le forțezi. Doar nu-ți ține poveștile… la alte povești. Nu sta de vorbă cu ele, nu despica firu-n patru, nu îngreuna situația dramatizând, învinovățind sau apelând la amintiri.

Și ar fi ideal, să faci din asta o practică în situații mai banale, fără importanță mare, căci e mai ușor de observat cum se joacă mentalul și ce șiretlicuri are.

  • Să respecți ce este și să te concentrezi pe ce poți face acum, nu înseamnă absolut deloc complacere sau amânare.
  • Să respecți realitatea înseamnă să fii atent la ea și să o accepți cât de cât fără să te zbați că tu voiai altfel.
  • Pentru a fi atent, trebuie să rămâi bine înfipt în corpul tău, nu în mintea ta.
  • Înseamnă să-ți folosești tu mintea, nu ea pe tine…și să o pui la lucru în folosul tău, găsind soluții la situația ta. Asta după ce observi ce gânduri ai și unde te trag.
  • Dacă observi măcar câteva, amintește-ți că sunt numai gânduri și nu au o consistență mai mare decât un norișor de pe cer.  Lasă-le să apară și să se evapore cu vântul.
  • Nu te lupta cu ele, nu le alunga că le dai greutate prea mare; doar privește-le din afara lor și fiind prezent înăuntru în corpul tău (fără interpretarea unor posibile reacții fizice. Fii prezent și la încleștare, durere, etc, fără să opui rezistență și fiind atent la tentația de a le interpreta).
Iar dacă concentrarea ta este pe ce poți face acum, asta nu înseamnă că amâni niște lucruri că “bine-i și-așa” sau că nu trebuie să iei în considerare viitorul sau posibilele consecințe.

Ci doar că nu te lași furat de interpretări ale viitorului, fiind absorbit complet de mintea ta și nemaifind deloc prezent în corpul tău.

Exemplu de raportare prezentă la viitor

Mi-au apărut des tot felul de gânduri cu privire la o situație pe care trebuie să o rezolv până în luna Iunie.

Desigur că aceste gânduri vin apoi și cu emoțiile intense aferente, care vor să mă convingă că…e nasoală rău treaba și e greu și e vai și amar și cum o să fac și dreg, apoi mă simt îngrijorată, stresată, copleșită etc etc etc…Nu cred că trebuie să spun mai mult, că sigur știi și tu ce amalgam de gânduri și emoții apar când ai ceva important de rezolvat.

Când m-am văzut că-s asaltată de toate gândurile și stările astea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi zic “Bun, văd că situația mă preocupă. În Iunie trebuie să rezolv, deja e Mai…perfect! Ce pot să fac acum?”

Și mi-au venit niște idei mărunte, cu ce pot face. Și m-am pus pe treabă.

Când îți vin idei cu ce poți face acum, fii atent că mai vine mintea cu o șmecherie: vrea să te convingă că e prea puțin. Inutil, banal, prea puțin.

Nu o lua în seamă și te rog tare…nu subestima pașii mărunți. Minusculi chiar. Doar fă ceva. Acum! Cât și ce poți.

Și fii atent! Că se poate în unele situații să nu poți face absolut nimic pe moment. Și atunci mă întreb ce pot să fac altceva în momentul ăsta. Chiar dacă nu are legătură cu situația problematică, cu siguranță mai sunt și alte aspecte unde poți face ceva. Începe cu alea. Doar nu sta prins în mintea ta.

Trei șmecherii majore ale minții

  1. Victimizarea – care are loc prin procesul de gând-emoție-reacție descris în acest articol. Intensitatea emoțiilor neplăcute e din cauza unor interpretări a unor date, situații, contexte. Iar toate astea vor să te convingă că ești îndreptățit să te simți victimă. Deci n-ai ce face, stai și creezi povești în mintea ta.
  2. Minimalizarea – Când ai observat prima șmecherie a minții, ai exersat privirea din exterior a unor gânduri răzlețe și ești atent să nu mai crezi toate poveștile pe care ți le spui, apar soluții. Îți vin idei. Iar atunci mintea ta mai încearcă ceva: să te convingă că pasul ăsta e prea mic, prea neimportant, prea prea…pentru problema ta maaaaare. Ca să te oprească în loc și să te trimită înapoi la șmecheria ei numărul 1.
  3. Auto-Învinovățirea – Dacă treci cu bine prin primele două șmecherii și nu mai dramatizezi, ci te simți responsabil întrebându-te ce poți face….apoi nu subestimezi deciziile mici, ci le pui în aplicare….Mintea mai scoate un AS din mânecă și lovește cu o auto-învinovățire. Apar gânduri în sfera asta. Dacă eram deștept și aș fi făcut asta mai devreme, dacă se supără X pe mine și mă simt apoi vinovat, dacă…dacă…

Iar când nu funcționează auto-învinovățirea, merge învinovățirea. Din cauza lui X am ajuns aici, Viața mea întotdeauna a fost mai grea, Am obținut greu întotdeauna, De ce tot timpul eu pățesc asta, etc.

Reține că șmecheriile astea vor exista tot timpul și sunt încercarea minții de a te păcăli să rămâi la stadiul 1, de victimizare.

Din păcate, ne lăsăm prea ușor prinși în una din cele 3 șmecherii, doar pentru că nu suntem atenți cine ne vorbește și câte povești false (despre noi, ceilalți și viață) se adună.

De ce cred că face asta mintea noastră?

Pentru că o dată ce am fi mai atenți în noi și mai responsabili, mai treji și mai vii…partea aia mentală (dacă vrei, spune-i ego) care vrea să se identifice, să-și creeze povestea și ia personal majoritatea lucrurilor, ar slăbi în putere. Și fix partea aia, ca să supraviețuiască, vrea să te convingă că ești victimă, că soluțiile-s prea mărunte, că ești vinovat sau e altul/viața vinovat(ă). Ca să dormi în continuare, iar ea să fie satisfăcută (pe măsură ce tu ești tot mai lipsit de energie).

Dar unele emoții vin și după o interpretare reală a unei situații

Așa e. Majoritatea parte a traficului mental emoțional cu poveștile aferente, vine pe un fond de motivații greșite, confuze și/sau neînțelese. Când motivația mea (ascunsă de nici eu să nu o văd) este să fiu cea mai tare, cea mai frumoasă, cea mai…atunci normal că majoritatea gândurilor și a emoțiilor vor fi ca să-mi confirme asta (validare, entuziasm, superioritate după ce mă compar cu cineva etc) sau să-mi atace imaginea creată (respingere, dezamăgire, inferioritate când e cineva mai tare decât mine etc)

De exemplu, tu refuzi să ieși cu mine sau îmi spui în față că nu mă placi. Emoția de supărare sau furie apare, iar situația nu a fost interpretată, ci e adevăr: nu mă placi.

Însă în spatele unui fapt simplu cum că nu-s plăcută, stă pretenția de a fi acceptată de toată lumea sau de TINE. Și EU. Că dacă era vecina refuzată, nu mă interesa. Dar așa…e vorba de MINE. Și atunci povestea aici vine să îmbrace un fapt real într-o victimizare prin care iau personal refuzul tău și îl transform într-o respingere. EU sunt respinsă. Și încep apoi să-mi spun povești care să-mi scuze victimizarea. Că am rana asta, că și-n copilărie m-am simțit nașpa, că mi-e greu în viață, etc. Că așa, măcar mă simt superior că eu am avut o viață grea.

Sau un alt exemplu mai poate fi furia. Dacă întârzi la întâlnire sau nu te ții de-o promisiune, poate apare în mine o furie mare.

Este o emoție, care apare ca urmare a unei realități: ai întârziat sau ți-ai uitat promisiunea. Însă dacă ești atent la/în tine, poți observa gânduri precum „Asta-i lipsă de respect! Mi-a promis și nu s-a ținut de cuvânt, clar nu-i pasă, etc”. Adică în loc să accepți niște fapte a unor oameni și să-ți iei ce decizii vrei pornind de la ele, ai pretenția ca ei să facă așa cum vrei tu, după formulele tale de respect și cum crezi tu că se face.

Și mai sunt o grămadă de situații pe care nu le voi mai scrie acum că mă lungesc deja prea tare, însă voi mai reveni cu articole pe subiect, cu nuanțe diferite și contexte diverse.

Și cu frica de viitor ce faci?
Niciodată nu poți controla viitorul!

Nu poți să faci față unor evenimente din viitor și a unor frici cu privire la el. DAR poți să faci față prezentului, când alegi conștient să faci ceva acum, cu ce ai la dispoziție. Chiar dacă-ți pare puțin, repet: nu minimaliza deciziile mărunte. Iar grija ta excesivă cu privire la viitor arată doar că în prezent nu-ți vezi de treaba ta.

Mintea nu va sta niciodată și nu tace, iar gândurile și emoțiile venite din acest spațiu vor fi intense și sub formă de povești, atâta vreme cât nu există nimeni atent, să le observe.

Când stai locului și ești atent (nu crispat, ci curios…relaxat), poți descoperi că dincolo de toate gândurile astea mai e ceva…Mai ești tu.

Mintea nu stă. Tu trebuie să stai locului. Cu respect, să vezi ce poți face acum.

Și dacă nu poți face nimic (căci da, repet, sunt situații și în care nu ai ce face, nu poți, ai limite mari, nu mai ai resurse, etc), vezi CUM poți să faci să accepți contextul, să ai un respect pentru jocurile vieții și să prinzi înceeet încet putere. Începe cu ce poți.

Și neapărat! Fii atent la ce gânduri îți circulă prin minte și nu le crede, nu le bifa automat ca fiind reale. Exersează observatul gândurilor în momente banale: la coadă la magazin/poștă/bancă/etc, în trafic, când speli vase sau faci curat, la întâlniri cu prietenii tăi (vezi cât ești prezent și cât vrei să pari, cât te compari, ce gânduri apar). Identifică poveștile pe care ți le spui. Și observă și greutatea cu care-ți vine să renunți la ele și cum apare gândul „Păi asta e, ăsta sunt, etc” Nu crede tot ce-ți trece prin cap

Și respiră. Profund de tot.

Te îmbrățișez!

citeste mai mult