close

Dezvoltare personala

Dezvoltare personală

Povești de viață…într-o valiză

20160709_160837

Azi îți scriu în mare despre spectacolul ce a avut loc în 9 Iulie la Cluj. Care a fost experiența mea, cum m-am pregătit, cum a ieșit show-ul și ce feedback-uri am primit.

Cum mi-a venit ideea

Umorul este important pentru mine de când mă știu. Mai făceam eu mișto că am venit pe lume râzând și cu o glumă la îndemână, dar mi-a spulberat maică-mea mitul și m-a lămurit c-am plâns și eu, ca toată lumea. Totuși, sunt convinsă că am venit pe lume cu umorul în sânge. Pentru că auto-ironia mea este o calitate nativă și nu m-am chinuit nicio secundă să mă dezvolt pe partea asta. Doar am remarcat că pot să fac ceva cu ea.

citeste mai mult
Dezvoltare personală

Să se schimbe. Dar să rămână la fel

holy-spirit-breath-702×330

Majoritatea oamenilor vor să schimbe ceva în viața lor, fără să riște nimic și să păstreze toate beneficiile din starea/situația actuală. Ar vrea să ajungă direct la un efect (ăla ce-l vor ei, desigur), fără să fie nevoie să ia o decizie responsabilă și să-și asume niște consecințe.

De exemplu, vrei să ai un job care să te împlinească, dar fără să renunți la cel actual, care îți dă un venit mai mare, vrei o stare de bine, însă fără a-ți lua responsabilitatea să schimbi ceva la tine și-n viața ta, chiar și neștiind unde duce acea schimbare.

Fugi direct după stări și eviți ce e neplăcut, pentru că recunoașterea neplăcutului deja înseamnă adevăr și asumare.

citeste mai mult

Cunoaște-mă mai bine

Relatii

Ultimele articole

Dezvoltare personală

Umilința și superioritatea…în fața bolii

a_sickness_with_no_name_by_josephmayo-d5q16m9

Adesea, în fața bolii experimentăm un soi de umilință. Care desigur că apare pentru că am fost inconștienți o perioadă și ne-am pus bețe-n roatele sănătății.

Sau ne-am crezut zei invincibili, iar acum ne simțim îngeri căzuți. Să mă explic mai bine:

De la o răceală aparent banală, o amețeală, indigestie și până la o formă mai gravă de problemă de sănătate, poate să apară în noi umilința de a fi căzuți.

Pentru că te simți neputincios, pare că nu te mai ascultă corpul și ai nevoie de ajutor. Nu doar din exterior, ci și de colaborarea ta cu privire la toate fenomenele ce se întâmplă în interior și în afară.

Iar umilința asta se poate vedea mai ușor în rolul de războinic pe care-l luăm în fața bolii și expresii precum „Mă lupt cu boala”, „Voi învinge boala” sau „Sunt puternic și iau la trântă boala”, etc

Expresii cu care nu sunt de acord pentru că:

  1.  Nu cunoaștem niște fenomene și abia ne putem astâmpăra niște pofte minore. Cu astea cred c-ar trebui să începem.
  2. Cum să lupt cu ceva ce nu cunosc și care evident că are o forță mare? Mai mare decât a mea, sigur. Însă înțeleg aceste expresii ca pe o motivație de fond care ori nu o sesizăm, ori s-a perpetuat de-a lungul timpului și ni se pare normală.

Ce am observat eu în mine și la unii oameni cu care am intrat în contact, sunt două faze: Umilința și Superioritatea în fața bolii.

Umilința în fața bolii

Umilința este o consecință a unor semnale pe care le-am ignorat o vreme. Am închis ochii și m-am făcut că nu văd, iar când mi-a bătut boala la ușă…am fost obligată să deschid ochii și să (mă) văd.

Aici e important dacă vreau să mă uit în și la mine, alegând diferit…sau aleg calea victimizării și mă fac în continuare că nu văd/nu vreau să văd, deci dau vina pe situații, circumstanțe, strig la oameni, etc.

În această etapă cred că e importantă îngăduința.

Față de alții, pe care-i vedem căzuți. Chiar dacă știm și vedem care le-au fost actele greșite, putem să le sesizăm ușurel, fără să dăm cu piciorul în ei, căci repet. Sunt deja căzuți.

A nu se confunda îngăduința cu menajarea unor atitudini greșite. Motivația aici trebuie să-mi fie să-ți arăt unde ai greșit și ce poți schimba, să arăt că stau prin zonă, alături, dacă ai nevoie de ceva, însă fără să-ți tolerez zvârcolirea cu nervi și reacțiile de furie exterioară în fața unor consecințe.

Și dacă noi suntem în situația asta, să avem o îngăduință față de stările care ne vizitează, fără să ne lăsăm emoțiile să decidă reacțiile exterioare sau deciziile nesăbuite.

În această fază de umilință am văzut că apar două fenomene: Rezistența și superioritatea

Rezistența în fața bolii

Ne răzvrătim, vrem să grăbim vindecarea și ne enervează că nu putem face anumite lucruri singuri.

Până și la o răceală, ne gândim să ne treacă repede, că avem treabă, chestii de rezolvat sau pur și simplu nu ne place să stăm în pat.

În această situație este util să ne gândim că:

  • Orice boală de pe lumea asta nu a apărut peste noapte. Și noi, într-o anumită măsură am contribuit la ea (cu mici excepții când e vorba de deficiențe și probleme genetice)
  • Deși pare că nu colaborează, căci nu îl putem folosi cum vrem, corpul nostru chiar face tot ce poate ca să-și revină. Noi nu colaborăm cu el. Dacă are nevoie de odihnă și refacere, degeaba trag eu de el ca de un măgar. Trebuie să văd ce nevoi are și cum pot eu să contribui la refacerea lui prin atenția, alimentația, grija și deciziile mele. Orice stare de amețeală, febră, diaree, lipsă de vitalitate sau alte lucruri mai grave, cere atenția noastră și e semnul că al nostru corp face tot posibilul să se refacă după ce l-am bombardat noi cu alimentație greșită, sedentarism, toxine, șobolănii.
  • Deci repet. Corpul colaborează. Noi nu o facem, când opunem rezistență unei boli.  
  • În loc să ne alimentăm umilința și să trecem în rolul de victimă a sorții și a bolii, este mult mai util să ne amintim cu smerenie că ne-am bucurat cândva de niște avantaje și ar fi bine să ne ducem consecințele demn. De exemplu, dacă am o indigestie…în loc să mă plâng…mai bine mă gândesc că mi-a plăcut să mânânc prostioarele alea, iar acum să nu mă zbat în durerea de stomac, ci să fiu mai atentă în prezent și pe viitor.

Superioritatea în fața bolii

În momentul când ți-e rău, e imposibil să te simți tu tare sau superior cuiva/ a ceva. Atunci ori opui rezistență, ori te simți victimă, ori îți aduni resursele să-ți îmbunătățești starea (psihică și de sănătate).

Apoi când ți-e puțin mai bine…apare o superioritate față de boală (și chiar față de oamenii care nu au de-a face cu ce ai tu), o putere pe care o simți în tine și e reală, însă identificându-te cu ea te simți deasupra bolii…

iar asta se reflectă în gânduri și chiar afirmații (verbale sau scrise) precum „Sunt puternic și voi învinge asta”, „Nu mă face pe mine boala asta și voi reuși”, „restul au probleme minore, eu mă lupt cu X boală”.

Fii atent când observi în tine fenomenele astea automate și oprește-te. Zâmbește fără să te judeci că gândești, simți, ești așa…și trage-te de acolo.

Atât rezistența în fața bolii…cât și superioritatea, sunt parșive și mănâncă din tine.

Sunt stări care apar în noi, e bine să le vedem, dar să conștientizăm că sunt automate și ne arată motivația de luptă și putere cu care ne raportăm la problemele noastre de sănătate.

Dacă motivația mea când sunt bolnavă ar fi una bună (să-mi ajut corpul să se vindece, să fiu mai atent, să trăiesc frumos și demn), atunci nu m-aș lăsa pradă răzvrătirii și n-aș opune rezistență, însă aș colabora (cu corpul și nevoile lui, cu oamenii care mă susțin, cu mine și stările neplăcute care apar).

Și dacă motivația e corectă, atunci când te simți un strop mai bine, în loc de superioritate apare un fel de smerenie care-ți amintește că viața prezintă incertitudine și avem de-a face cu forțe pe care nu le cunoaștem bine. Însă așa mici cum părem să fim, avem putere și măreție atunci când colaborăm cu ce ni se dă (fă ce poți, cu ce ai, acolo unde ești).

Eu personal, mi-am văzut toate aceste mecanisme în fața bolilor. Și răceli banale, dar și infecții la rinichi, spate îndoit, cancer. De la mic la mare…apar aceleași tendințe pe care dacă le lăsam să decidă în locul meu, eram mâncată de vie. 

Așa că sugestia mea (pe care o aplic cât pot de bine) este:

Boala nu cere luptă, ci respect.

Până să apară, m-am bucurat de niște avantaje (culinare, vicii, raportări greșite la oameni și viață – nesimțiri adică).

Asta nu cere să mă biciuiesc când realizez că eu m-am îmbolnăvit…ci să respect mecanismele care mi-au furat atenția și să recunosc că au putere în mine (pofta de dulce, mâncatul automat, deciziile automate bazate pe emoții, fuga din viața mea, etc).

Apoi, respectul mai înseamnă să-mi amintesc că pot să-mi duc problemele demn.

Demn înseamnă că în loc să stau să mă plâng de situație și să opun rezistență și să lupt de parcă ar fi război…să stau în pielea mea și să văd ce pot face în prezent și pe viitor. Nu învinovățire, ci Responsabilitate

Dacă mi-e greu să dorm că mă doare ceva, pot să beau un ceai și măcar să stau liniștită în pat, fără să îngreunez procesul. Tot greu îmi va fi, dar măcar nu mai este și greutatea suplimentară pe care o pun eu dacă mă zbat.

Respectul pentru corpul meu implică să văd unde greșesc în relația cu el și ce pot schimba la alimentația mea și ce-i strică modul optim de funcționare.

E bine să înțelegem că nu ne îmbolnăvim pentru că viața vrea să ne umilească. Ci pentru că viața ne invită la colaborare și bun simț.

Nu este o pedeapsă, ci este o oportunitate de a reevalua ce e important pentru noi, pentru ce trăim, cum trăim și ce alegeri facem, ce decidem de acum înainte.

Vorba lui Senaca „Nu mori pentru că ești bolnav, mori pentru că ești viu”.

Măcar atâta vreme cât trăim, să fim și vii. Atenți adică, treji în propriile vieți, în colaborare cu tot ce vedem că se întâmplă în noi și-n afară.

În perioade de boală, apar adesea stări negative diverse

Frustrare, furie, neputință, dar și alte amintiri și probleme din alte arii de-ale vieții, doar ca să ne distragă atenția de la ce putem face…spre un mental obsedat de a găsi motive, pretexte, amintiri, pe care să le folosească apoi ca să-și justifice deciziile (trecute sau prezente). Ori asta e exact opusul demnității.

În compania acestor stări, eu stau cel mai ușor dacă stau locului, fără să le cred pe cuvânt. Sunt sceptică la tot ce-mi trece prin cap.

Orice îmi livrează mintea, privesc cu detașare (dacă pot) și aleg să mă odihnesc, să-mi fac un ceai, să iau alte alegeri (cum ar fi să mă las de fumat – chestiune de care tocmai mă ocup).

Câteodată nu poți să apelezi la nicio detașare că te fură toate emoțiile alea și ești pe val. În cazul ăsta, aleg tot odihna și am grijă să nu decidă emoțiile mele negative, ci să văd ce am în jur și cum pot colabora cu ce mi se dă (ce resurse am sau cum mă pot ajuta cei din jur).

În timp ce stau cuminte în mijlocul furtunii…este foarte important pentru mine să-mi amintesc că deși impresia inițială este că va dura o veșnicie…e posibil să treacă.

Dar trebuie să am răbdare. Deci sunt îngăduitoare cu mine. Dar orice aș face pentru o sănătate și o viață mai bună, nu o fac cu pretenția că e musai viața să mă răsplătească. E posibil să trăiesc toată viața cu o boală sau să mor. Asta nu-i treaba mea. Treaba mea e să fac ce pot eu, cu ceea ce am pentru că aia am de făcut și altceva nu pot/nu știu/nu am ce face. 

De exemplu, anul ăsta am făcut febră și aveam o stare generală de rău. În fiecare secundă m-am gândit să iau un antibotic, coldrex, ceva…dar am simțit că trebuie să stau pe curu meu, că îmi revin repede dacă-mi las corpul liniștit să se vindece.

Mi-au venit tot felul de gânduri, stări nașpa, amintiri și idei năstrușnice la care deși simțeam să opun rezistență, le-am lăsat să fie, fără să decidă și mi-am zis că tot ce trebuie să fac este să rezist o noapte.

Nu puteam să dorm, da am putut să stau liniștită în pat, cu o compresă cu apă rece pe frunte. Când febra a atins punctul maxim, am putut sa adorm, iar febra a coborât. Dimineața mă simțeam mult mai bine și fără febră.

Am mai zis prin articolele mele: Înainte să fie mai bine…e posibil să fie mai rău.

Și din experiența mea cu febra am mai înțeles că trebuie să las să atingă un punct maxim, ca apoi lucrurile să revină la normal. Nu e ușor, însă putem rezista cu respect și smerenie în fața bolii.

În concluzie, un pic mai mare atenție la corpurile noastre și ce vor să ne transmită.

Și să colaborăm frumos. Nu e nicio pedeapsă, război, luptă.

Este doar o invitație la viață.

Este o oportunitate de a face lucrurile diferit, căci atunci când eram sănătoși nu ne-am sesizat să schimbăm ceva.

Și este o ocazie bună de a vedea ce ne dă sens și cum vrem să trăim cu adevărat.

citeste mai mult