close

Dezvoltare personala

Dezvoltare personală

Povești de viață…într-o valiză

20160709_160837

Azi îți scriu în mare despre spectacolul ce a avut loc în 9 Iulie la Cluj. Care a fost experiența mea, cum m-am pregătit, cum a ieșit show-ul și ce feedback-uri am primit.

Cum mi-a venit ideea

Umorul este important pentru mine de când mă știu. Mai făceam eu mișto că am venit pe lume râzând și cu o glumă la îndemână, dar mi-a spulberat maică-mea mitul și m-a lămurit c-am plâns și eu, ca toată lumea. Totuși, sunt convinsă că am venit pe lume cu umorul în sânge. Pentru că auto-ironia mea este o calitate nativă și nu m-am chinuit nicio secundă să mă dezvolt pe partea asta. Doar am remarcat că pot să fac ceva cu ea.

citeste mai mult
Dezvoltare personală

Să se schimbe. Dar să rămână la fel

holy-spirit-breath-702×330

Majoritatea oamenilor vor să schimbe ceva în viața lor, fără să riște nimic și să păstreze toate beneficiile din starea/situația actuală. Ar vrea să ajungă direct la un efect (ăla ce-l vor ei, desigur), fără să fie nevoie să ia o decizie responsabilă și să-și asume niște consecințe.

De exemplu, vrei să ai un job care să te împlinească, dar fără să renunți la cel actual, care îți dă un venit mai mare, vrei o stare de bine, însă fără a-ți lua responsabilitatea să schimbi ceva la tine și-n viața ta, chiar și neștiind unde duce acea schimbare.

Fugi direct după stări și eviți ce e neplăcut, pentru că recunoașterea neplăcutului deja înseamnă adevăr și asumare.

citeste mai mult

Cunoaște-mă mai bine

Relatii

Ultimele articole

Spatiu mental-emotional

Spitalul, inima și bagheta magică

Blurred doctors surgery corridor

Întotdeauna m-a revoltat să văd când pacientul (un bolnav) îşi linişteşte rudele îngrijorate, în loc să-şi păstreze toate resursele interioare pentru a rezista procesului operator sau pentru a se reface.

Înțeleg îngrijorarea şi disperarea când cineva drag ți-e în spital…însă putem avea nițică încredere în puterea lui şi-n viață? Măcar să nu-i plângem ăluia bolnav la căpătâi, ci să simtă că e susținut de o energie cât de cât stabila. Nu mult. Doar cât e cu putință.

Și spun asta în cunoștință de cauză.

Căci am fost în ambele tabere. Când am fost însoțitor al pacientului (cineva drag mie), am stat/stau calmă, m-am adunat cât de cât și am ajutat așa cum am știut și putut, lăsându-l să respire. dacă nu încrederea mea, măcar aer.

Și dacă eram în calitate de pacient, am preferat să-mi duc ororile, dezechilibrele sau bolile pe ascuns, tocmai pentru a nu se prăbuși ceilalți pe lângă mine, căci am văzut în repetate rânduri că dacă ziceam că am o problemă, asta se întâmpla: cădeau toți.

Simțeam că am nevoie de energie ca să mă țin pe picioare, nu pentru a-i mângâia pe ei. N-am suportat niciodată săruturile miloase și plângărețe pe frunte pentru că mă destabilizau. Aveam nevoie de energie pentru a mă reface, repet!

Azi, la spital

O mamă plânge cu capul la picioarele fiului ei de 12 ani, înainte ca acesta să fie băgat în operație.

În timp ce asistenta se apropia de ei, copilul zice:

„Mami! Fii curajoasă pentru mine te rog. Voi fi bine, dar nu mai plânge! Acuma îmi face injecție (anestezie) şi nu te mai aud, dar promite-mi că nu plângi şi mă aştepți cuminte”

Mama îi promite. Copilul e băgat în sala de operații.

Eu mă aşez lângă ea. Îmi vine şi mie să plâng. Dar mă uit spre tavan și mă abțin, ca şi când i-aş fi promis şi eu ca aştept cuminte.

Empatizez atât de mult cu ideea ca ceilalți să stea cuminti (cu minți) şi stabili…încât nimic nu mă atinge mai tare decât atitudinea copilului ăstuia.

Femeia plânge cu sughițuri.

– Știți…i-am promis că nu plângem, zic (Şi mă gândesc că mi-e clar, am şi eu promisiunile mele…nerostite)

– Da e greu scumpa mea. E singurul meu copil. Şi e pe inimă, nu-i uşor

– Degeaba ne găsim scuze. AI PROMIS!!! Şi ridic puțin tonul, cât să-i câştig atenția.

Se uită la mine și se oprește pentru un moment din filmele ei, apoi continui:

– Dacă ar fi să plasăm inima omului pe un tărâm magic, ne putem imagina că inima poate primi gândurile și energia noastră bună și s-o transforme în „medicament” pentru vindecare.

– Mda, sala aia îi tărâmu` magic? îmi răspunde scârbită.

– Da! Exact aia e! Și medicii au baghetele lor magice, care repară ce-i stricat. Operația e scurtă, durează puțin și ai văzut că-s medici faini ăștia! Eu am încredere-n ei! Dar nu-i suficient. Și noi putem face acum ceva. Disperarea însă nu-i inclusă în magie, ci o strică. Și tu nu vrei să strici asta.

– Și ce să fac eu de-aici?

– Spune-mi de Ionuț (copilul ei). Ce-i place, cum îi merge la școală, ce vise are, cum vă distrați. Lucrurile astea bune o să mai adauge ceva la sănătatea inimii. Și a lui. Și a noastră.

Și te rog, continui eu, povestește-mi de el în poziția asta (și-i îndrept spatele, apoi îi arăt să-și țină capul cu privirea spre tavan). Când nu ne mai vine să plângem, ne uităm una la alta.  Dacă plângem liniștit e ok, e firesc și asta pân`la urmă. Disperarea însă e inutilă acum. E în siguranță acolo, iar noi…avem acum și noi o baghetă magică. Scot din geantă un pix pe post de baghetă și-l îndrept spre ea ca și când aș face o mică vrajă.

Pe tot parcursul discuției, ea vorbește cu pixul în mână.

Povestim o vreme, ne amintim lucruri frumoase, râde pe alocuri, apoi mai plânge un pic. Iar îi schimb poziția când devine prea gârbovită, iar ne amintim lucruri frumoase. Îmi vorbește și de ea, de divorțul ei, de deciziile grele pe care le-a luat și bucuriile de după „furtuni” – alte lucruri frumoase.

– Tu ce aștepți aici? mă întreabă

– Am și eu promisiunile mele, unele mai din copilărie așa…

Când eram și mai copilă decât acuma…nimic nu mă enerva mai tare decât să plângă cu disperare mama. Nu era un plâns liniștit și firesc, ci unul disperat, care mă oripila, mă ardea copil fiind.

Dar că tot e vorba de inimă în ecuația asta…dincolo de toate prostiile și greșelile ei, mama mi-e și prietenă bună și mi-a respectat deciziile întotdeauna, iar cu asta mi-a câștigat încrederea, dedicația și inima.

Femeia de lângă mine zâmbește, mă ia de mână (acu îmi vine mie să plâng cu sughițuri), apoi întreabă senin: Și acum ce facem?

– Așteptăm cu minți (și arăt spre cap) și scriu un status pe Facebook, cât îmi mai amintesc. Sau poate un articol. Poate răspândim un pic magia și pacienții se refac mai ușor, fără plânsetele oamenilor de lângă.

– Scrie! Zi să nu plângem! să fim curajoși pentru ei.

– Deja-mi sună a film american cu aplauze la final și mă umflă râsul de penibil, dar da, asta o să și postez.

(unele puncte poate le-am uitat, însă ce era principal și important m-am străduit să redau aici)

Până am scris repede conversația în telefon ca să nu uit, doctorul a dat vestea că Ionuț e bine. Are nevoie de odihnă și o perioadă de recuperare, dar este și va fi bine.  Pixul a rămas la Roxana (mama băiatului).

În concluzie…

pentru Dumnezo! rămâneți stabili când cineva drag trece prin ceva greu. Dacă nu puteți…nu-i bai. Da măcar încercați. Atât cât se poate.

Indiferent că e vorba de o răceală, o înțepătură la deget pt analize sau e vorba de operații ori cancer sau orice altceva…oamenii ăștia au nevoie de resurse interioare pe care să le îndrepte spre vindecarea corpului. Nu-i lăsați să și le irosească liniștindu-vă pe voi. Vă rog, puțiiiină puțintică stabilitate și echilibru interior. Încredere în ei și-n capacitatea lor de vindecare, încredere în viață.

Și e necesar chiar și un respect pentru incertitudinea vieții (asta o scriu cu greu, pentru că aici mi-e și mie tare greu, dar n-avem ce face).

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

citeste mai mult