close
Cunoaște-mă mai bine

Buricul pământului și prăbușirea imaginii de sine

Cred că o bună parte din dramele noastre…s-ar evapora subit dacă am înțelege că nu suntem buricul Pământului. Deci degeaba luăm noi personal tot ce (ni) se întâmplă, că nu chiar tot ce mișcă este despre noi.

Dar să vă zic de buricul meu.

Ăla al pământului, desigur (cine o fi inventat expresia asta a fost inspirat). Deci azi e despre mine.

Trecând peste perioada mea de glorie când mă credeam îndeptățită să manipulez tot Universul dacă se poate, doar să se facă voia mea (perioada asta va fi descrisă cu subiect și predicat într-o carte pe relații), apoi a urmat perioada în care m-am hotărât eu să fiu fată bună…și am întâlnit și un bărbat care m-a îndrumat spre omenie.

Da tot aveam accese de importanță și deosebițenie. Dădeam integritatea la schimb cum ar veni. Să obțin și eu ceva.

Mă simțeam tot deosebită pe undeva și aveam pretenția să obțin mai mult de la viață dacă tot eram fată bună (ce? Îs fată bună așa degeaba?) Luam totul personal și mă bosumflam periodic cu ochii înlăcrimați de parcă m-ai fi amenințat că mă calci cu tancul în timp ce-mi leg șireturile.

Toate astea, ambalate frumos și ascunse bine. Sub răni și traume din trecut, sub o teamă de respingere și abandon, sub tot felul de chestii pe care dacă nu le-am citi în cărți habar n-am avea că există și nu le-am putea invoca când ne convine.

Și eram așa sensibiloasă că dacă-mi ziceai că-mi stă părul prost, puteam să jur că mă respingi, iar dacă mă refuzai cu ceva…știam sigur că ai ceva personal cu mine, deci făceam tot posibilul să-ți recâștig atenția și mie încrederea în mine.

Eram ca o lipitoare cerșetoare de atenție care dă să se rupă cu prima ocazie (dar atenție! Se rupe doar dacă e cineva atent la ea în timpul procesului).

Am avut noroc cu prietenii mei care zău că mă iubeau și mă iubesc încă, așa handicapată cum am fost și mai sunt adesea.

Le-am plâns periodic, le-am înșirat cuvinte și explicații, am căutat să le cumpăr atenția or afecțiunea, să-i impresionez sau să le cumpăr cumva bună-voința de a-mi face pe plac, doar ca să mă simt importantă. Desigur că importantă mă simțeam și suferindă. Sau dădeam vulnerabilitatea la schimb cu oareșce atenție sau laudă.

Și am avut noroc cu prietenii mei pentru că nicio strategie conștientă sau inconștientă nu a funcționat.

Au avut o răbdare de fier să mă lase să-mi și plâng nervii, să-mi și explice dupaia ce și cum, să mă și convingă că dincolo de toate inepțiile mele…mă iubesc așa cum sunt. Să se apropie și să se îndepărteze când a fost cazul.

Și alături de ei am învățat eu că nu totul este despre mine. Și fie că-mi convine sau nu…NU SUNT BURICUL UNIVERSULUI…

deci degeaba iau totul personal ca și când îs pururea îndreptățită să cer, să vreau, să mă simt cumva. Cu cât aveam să accept asta mai repede, cu atât mai bine.

Dincolo de smiorcăielile mele…sentimentul de importanță și ființă specială ce sunt, mi-era bine înfundat în mine. Căci toată viața m-am străduit să fac tot ce ține de mine să obțin o oarecare putere și să mă simt superioară celorlalți, folosindu-mă de inteligența mea și toate abilitățile înnăscute or`învățate.

Deci aveam o imagine de sine bună, a unei femei care se descurcă în orice situație, cât de cât independentă și ambițioasă, mai tare decât alții. Dacă aveam un obiectiv…păi nu mă opream până nu ajungeam la el. Și astea le aveam bine strânse la piept, ignorând prostia, ignoranța, plânsul inutil, fricile multe și altele care erau mult mai reale decât puterea-mi închipuită.

Pentru a-mi păstra imaginea pe care am construit-o din greu, ambițiile mele erau pe primul loc.

Multe mi-au adus probleme și erau ambiții inutile pentru că voiam să sar etape, să ajung repede unde vreau, fără munca de jos (vorba unui prieten drag).

Desigur că oricine m-ar fi întrebat de ce, aș fi spus că am io o rană și dacă nu-s suficient de bună, talentată și de succes…mi-e frică că nu mă mai iubesc oamenii. Eh, căcat! Convenabilă rană scoasă la suprafață într-un context nepotrivit, din motivația greșită. Frica asta era expresia trădării de sine prin care am ales să hrănesc o imagine, în loc să-mi văd de viața mea în tihnă. Și era o dorință maaaare mare de tot de superioritate. Putere adică. Dumnezău paraziților noștri.

Și am tot dat bice cailor să-mi mai cizelez, rafinez și măresc imaginea cu care mă obișnuisem. Până am căzut. De câteva ori, însă ultimele trei au fost trânte de proporții mari și cu luare-aminte. Doamne muțam!

Prima prăbușire

Am ajuns epuizată de la prea mult lucru (și ambiții pe măsură) și prea puțină viață personală. Deja intrasem într-un dezechilibru și a fost nevoie de pauză și redresare.

Am ajuns acasă și i-am spus prietenului meu Cris ce am pățit, s-a uitat la mine și după ce m-a liniștit a zis că de mult eram pe panta asta. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost “Păi și de ce nu mi-ai zis? De ce nu m-ai tras de mânecă?”

Dar nu a fost o dorință sinceră de a mă fi avertizat cineva. Era doar pretenția ca el să-mi tragă un semnal de alarmă, ca să pot EVITA pericolul, însă tot obiectivul meu era important, tot aceleași ambiții le vedeam. Am văzut atunci că trebuie să-mi văd de viața mea.

Însă în mine era o zbatere continuă pentru o dorință de putere. Multe gânduri hrănite și de dezvoltarea personală. Știți și voi. Poți mai mult, mai bine, nu fii leneș, etc. Așa că plângeam prin casă non-stop și nu mai știam cine sunt și ce vreau, ce-mi place în afară de munca mea și cum pot respira fără să mă simt importantă. Grea treabă, crede-mă pe cuvânt. Așa că m-am mai întors cu privirea la buricul meu. Importanța.

A doua prăbușire

Spectacolul de la București care a venit cu o experiență care mi-e și-n ziua de azi dragă, pentru că viața mi-a arătat cum e să pierzi toate resursele cu care te mândrești în secret sau pe față. Dintr-o dată, toate! Cine ești și ce dracu îți rămâne? Surpriză!

Show-u ăla a băgat în mine…nu neapărat smerenie că mai am mult până acolo – da sigur mi-a adus o atitudine mai îngăduitoare asupra celorlalți și o privire mai atentă spre superioritățile mele de unde mă smulg de îndată ce mă văd ce fac. Nu-mi iese tot timpul, da mă străduiesc.

A treia prăbușire

A fost o discuție cu doi dintre prietenii mei dragi și oamenii cu care mă sfătuiesc și-n care am încredere deplină. Alinuța și Cris adică.

În seara aia aveam eu o idee creață de un nou proiect. Din motivația de a salva omenirea sau ceva, deci iar m-am luat prea în serios și mi-am dorit puterea înapoi.

De-aia îs prietenii mei buni, că nu mă lasă să fac prostii prea mari, așa că m-au tras îngăduitor (prea bland chiar) de guler și mi-au dat argumente solide pentru care NU! Nu era o idee bună. Și știam și eu asta. Dar dacă nu-s buricul pământului, cine să fiu pe lumea asta?

Discuția aia a fost detoxifiere pentru sufletul meu pentru că eu mai auzisem de la prietenii mei și înainte, de energia mea cu care intru în defensivă și de alte puncte care mă trag în jos…

însă în seara aia le-am simțit în mine. În timp real.

Mi-am simțit forța și am văzut că aș fi vrut să dispară prietenii mei din momentul când le-am citit adevărul în ochi.

Apoi mi-am văzut mentalul cum căuta inteligent argumente ca să (mă) pot minți în continuare.

Mi-am palpat pe interior forța unei superiorități pe care nu o puteam opri nici cum că era în acțiune.

Și m-a impresionat răbdarea dragilor mei iubiți prieteni, vulnerabilitatea cu care mi-au intrat în suflet să regleze ceva și nu doar că nu-i lăsam, dar le dădeam peste mâini…

m-a impresionat blândețea adevărului.

Și când mi-am amintit cu cine vorbesc, m-am putut opri. Foarte greu, dar am putut.

Îmi stătea pe limbă veșnica mea întrebare “Mă mai iubești?” sub tot felu de scuze a unor răni deja și apuse și vindecate, dar la fel cum am simțit în mine forța de a călca în picioare, atunci, mi-am adunat în mine toată puterea de a nu scoate întrebarea aia pe gură. Pentru că știam că răspunsul e da. Și nu mă puteam căca și pe asta, doar ca să obțin eu o validare de moment.

În noaptea aia n-am putut dormi.

Îmi simțeam în timp real și rezistența de a renunța la ambiții inutile și imagini, îmi vedeam și fricile…dar îmi simțeam la fel, în timp real…și dragul ce-l port pentru oamenii din viața mea. Viață pe care nici n-aș fi îndrăznit s-o visez.

Și atunci am validat a doua parte. Senzația fină că ceva tre`să moară în mine, recunoscătoare fiind pentru ceea ce există deja în viața mea și e atât de hrănitor.

Am adormit și de atunci m-am oprit din a merge cu povești nemuritoare la prietenii mei. De ce? Pentru că mi-am dat seama că aș face-o doar pentru a-i impresiona cu momentele mele de vulnerabilitate și revelații.

Că aș fi vrut doar să-mi câștig un loc bun, nu liniștea mea interioară. Așa că mi-am zis Nu! și mi-am văzut de treabă, cu conștientizarea că dacă chiar am înțeles ceva…atunci nu-i nimic de vorbit, ci de FĂCUT.

O perioadă îmi era rău fizic și nu știam cine sunt fără toate decorațiile și mândriile mele, ce să fac fără ambiții prostești și cum să stau în pielea mea dacă nu-mi place textura.

Așa că am încercat să-mi umplu ceea ce înseamnă viața mea, cu ce credeam că mi-ar aduce sens (fără să-mi creeze imagini de importanță). Joc cu plastelină, pictat, filme, mâncat semințe, spălat vase și gătit. O chestiune forțată, desigur, da atâta am știut și eu…

Săptămânile alea când mi se prăbușeau toate iluziile de buric al pământului, mă durea carnea pe mine (și uneori la propriu) și mi-am amintit cum simțeam de fiecare dată când intram într-un rol și o voce mai conștientă din mine îmi spunea “Ce faci Raluco? Ce-i cu mersu asta țanțoș?” Și imediat parazitu din mine răspundea “da da, m-am identificat cu asta și mă cred tare, știu, știu. Mai lasă-mă…măcar un pic.” Sau “Mai lasă-mă doar 5 minute”. Și cinci minute se transformau în munți de superiorități și pretenții de la viață. Or` bosumflări (care erau tot pretenții) crezând că totul e despre mine și pentru mine.

Noroc că dacă nu te smerești, vine viața și te umilește (vorba Alinuței mele dragi).

În săptămânile alea, pe cât de greu mi-era…pe atâta de recunoscătoare eram. Și îmi tot aminteam o vorbă de-a mea că „Înainte să fie mai bine…o să fie mai rău” Și într-adevăr sufeream, dar ce parte din mine suferea? Aia care se voia buricul pământului. No las-o atunci să-și curețe amarul!

Și oricând îmi veneau în cap teorii din cărți sau scuze, îmi îndreptam atenția spre prezent și ce am de făcut și ce pot face acum. “Bine soro că vasele stau nespălate și tu ai vreme să te plângi de existențialisme!”

Și spălând vasele, am avut una din puținele conversații sincere cu mine însămi, în care mi-am spus că nu mai vreau putere, deși vor mai fi și ambiții și identificări, iar de imagini de sine îs convinsă că nu scap și-mi voi mai face una și înainte cu 2 minute să mor…DAR atâta cât pot și mă văd, chiar vreau să fiu atentă.

Și mi-am dat seama că dau puterea, ambițiile, banii, superioritățile și buricul…pe liniște. Căci tot ce vreau e să mă simt bine în viața asta. Nu să fiu importantă, nu să fiu cea mai tare, nu să-mi fie recunoscută munca, nu nimic. Doar să mă simt bine, orice-ar fi

Așa că am făcut doar ce-mi poftea inima să fac, am muncit doar atâta cât voiam și puteam fizic, fiind atentă să dorm, să-mi văd de viață, să mă simt bine.

Și mi-am dat seama că n-am nevoie nici de plastelină, nici de colorat sau filme și semințe…n-am nevoie de tehnici, ci doar de mine.

Prezentă, atentă la ce-mi dă sens și ce-mi doresc pe moment, împăcată, indiferent de stările care ar trece prin mine, să știu că sunt acolo, vie.

Și că eu decid, nu un mecanism automat nesătul de putere. Să știu că fac ce pot, fără presiuni și forțări. Și relaxat, cu umor, cu curiozitate și respect pentru toate fenomenele mele interioare.

Și nu știu cum a trecut timpul și când, însă buricul mi-e mai slab, iar eu mă simt tot mai bine. Nu mai pot lua personal tot ce mișcă pe pământul ăsta, nici chiar de mă respingi, înjuri sau ceva…Pentru că nu chiar totul e despre mine.

Viața asta este și pentru alții. Și e pentru noi, dacă nu am mai fi atâta împotriva noastră și cu pretenții de buric al universului.

Cu alte cuvinte, dacă vrei o lecție mai generală: dă-te din calea ta și vezi-ți de treabă, taci din gură și fă ce e de făcut cu responsabilitate (fără presiune) și simte-te bine. Dar nu poți forța asta cu vreo tehnică dacă undeva în interiorul tău tot dorința de putere e mai mare. Nu poți păcăli viața, mon cher!

Nicio imagine și niciun buric de pe lumea asta nu o să-ți aducă liniștea, căci întotdeauna o să vrei mai mult, mai bine, în timp ce tot ce se întâmplă contrar pretențiilor tale o să iei personal  “Doar mie mi se putea întâmpla asta”, sub scuze de răni, probleme emoționale și altele.

Eu…dincolo de orice răni, traume și scuze care păreau/par justificate că mintea le scoate din sertare exact în momente convenabile, singurele mele probleme reale erau (și încă mai sunt)  nesimțirea, neatenția și veșnica dorință de superioritate.

Dar mă tratez. Încet, cu răbdare, atenție…și umor. Nu de alta da…Doamne bine-i când nu vrei să fii Altcineva sau Altundeva, ci te uiți acolo unde ești. Deși sunt conștientă că tentații vor mai exista, multe imagini mă vor fura și voi mai avea multe fenomene de respectat. Dar mi-e clar că nu mai dau liniștea asta pe nimic.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

8 Comments

  1. Un articol frumos, imi place ca ai curajul sa te expui asa si uneori ma sperii de cat de multe din ceea ce descrii le regasesc si in mine, multe nevonstientizate inca. Mult succes in ceea ce faci!

    1. Multumesc!
      Orice vedem/regasim in noi trebuie sa ne faca mai atenti si eficienti. Deci nu te speria; bucura-te ca le vezi si faci ce poti sa fie un pic mai ok/corect data viitoare. ca toti le avem mecanismele astea (semn ca suntem vii), deci daca le regasim suntem pe plus ca devenim constienti de ele.

      Te pup!

  2. uiii mama! Ca bine ai zis! Asta mi-a mers la inima „senzatia fina ca trebuie sa moara ceva in mine, recunoscatoare fiind pentru ceea ce exista deja in viata mea si e atat de hranitor” Exact asta inteleg si eu putin cate putin de vreo 2 ani de zile… bineinteles ca prea incet pt gustul meu da uite…macar dupa 2 ani pui si tu un articol care sa-mi accelereze intelegerea :)))) Si eu am icercat sa ma lupt cu ego-ul care ma vrea l’ombelico del mondo. Dar pana nu am inteles ca nu luptand scap, ci fiind atenta la ce e sub nasu meo…. a durat. Multumesc, iubito! Te imbratisez si te pupacesc!

  3. :))))))))))))))))))
    sunt colega de suferinta. si eu mi-am depistat superioritatea si mandria din lungul nasului de ceva ani si tare ma amuz…
    si eu vorbesc cu ele, inca :))))). ce sa fac, eu le-am crescut
    te imbratisez si eu drag

  4. Cu „riscul” de a contribui la marirea buricului tau, iti multumesc pentru atatea vorbe elevate si pentru smerenia de care dai dovada impartasind cu intreaga lume crizele buricului tau „flamand”. :)) te imbratisam si noi! 🙂

Leave a Response