close
chants-field-mirror-4-by-alex-baker-photography (1)

Diferența dintre aparență și esență e ca distanța de la cer la pământ de cele mai multe ori.

Am văzut cât de ușor judec după aparențe (figură, postură, trei vorbe) și ce minune este să pot cunoaște un om la nivel de suflet.

Recent am cunoscut un om foarte fain (încă nici nu e conștient cât de frumos este, din interior spre în afară) și astăzi mă amuzam răsfoindu-i profilul de Facebook, căci dacă l-aș fi găsit prima dată pe-aici, nu i-aș fi scris niciodată, lăsându-mă condusă de o impresie dată de niște poze. Noroc că viața e mai inteligentă decât mine, deci am avut ocazia să-l cunosc și să fiu prezentă la cine e… dincolo de ce se vede în două fotografii.

Și așa mi-am amintit de decojirea mea.

Neștiind ce să fac cu sensibilitatea mea și cum să o reprim mai bine că nu-mi puteam sta în propria piele, mi-am folosit toate talentele și abilitățile pentru a-mi forma o coajă tare. Știu cum păream pentru ceilalți în exterior, de aceea mă umfla și râsul și plânsul când auzeam cât sunt de puternică, descurcăreață, independentă (toate astea fiind înțelese greșit de majoritatea), dar mi-am îndrăgit cojile și le-am făcut aspre, crezând și eu în povestea pe care o spuneam despre mine.

Realitatea e că…

Pe dinăuntru, sunt moale ca o molușcă. Dintotdeauna am fost așa. Am o timiditate venită exact din neputința de a sta în propria-mi moliciune și adesea nu știu ce să fac când sunt privită în autenticitatea mea, așa că mă fac că plouă și intru în vreun rol teatral…sau râd.

Iubesc oamenii, iar pe unii dintre ei i-aș lipi de mine ca și un autocolant. Nu se poate, așa că îi port în suflet și îi duc cu mine peste tot, cu bucurie și drag.

Întotdeauna am admirat masculinitatea și ce avea ea să-mi ofere, bărbatul fiind cel care-mi dă sens, bucurie și savoare de când mă știu. Fiecare bărbat pe care am avut norocul să-l întâlnesc îl port cu mine într-un sertar al sufletului, cu recunoștință. La acest nivel, n-am simțit să fi plecat vreunul de lângă mine/din mine.

O bună perioadă n-am lăsat nimic din toate astea să se vadă . Și bineînțeles că m-a ajutat într-un fel, căci:

  1. Păream destul de simplă, prostuță și ciudățică pentru ăia mai șmecheri, deci nici nu se uitau la mine. Vorba unui iubit „La sensibilitatea ta, dacă nu te protejai, erai carne de tun pentru șobolani!” În contextual ăsta, mă simțeam în siguranță cu coaja “Simpluță, neinteresantă”.
  2. Apoi păream prea sigură pe mine, intimidantă și inabordabilă de ăia care priveau doar coaja, deci nu-și băteau capul cu mine. Aici, întotdeauna am avut un gust amar că nu mă vedea cel de lângă mine și nici eu nu puteam să mă arăt.

Deci m-au ajutat mecanismele mele de apărare, Adevărat! Doar că m-am protejat atât de bine, încât până și eu am uitat cine dracu sunt cu adevărat, iar atunci când contextul și omul îmi permitea să-mi dau jos măștile nu mai știam cum să mi le dezlipesc de pe față. Și dacă mă arăt așa moale, cum să privesc omul mai exact? Și cum să mă uit la mine fără să fug din starea aia de gol? Era mai ușor să mențin niște aparențe într-o lume care doar pe astea le vede, decât să-mi asum ființa reală dinăuntrul meu.

Deci mi-am păstrat și șlefuit cojile binișor și am crezut până și eu că aia sunt.

Tre`să recunoști că-s un actor bun dacă până și eu m-am identificat până-n carne cu rolul!

În timp, gustul pe care-l aveam în urma experiențelor cu oamenii era dulce-acrișor. Dulce atunci când aveam un moment autentic de apropiere, iar acrișor când mă îndepărtam să-mi mai lustruiesc o coajă, iar ei vedeau strălucirea din afară, nu omul dinăuntru.

Oamenii sunt mai transparenți decât ai crede

Am mai zis că am noroc, da? Deci viața mi-a dat 3 bărbați care au văzut în mine și nu mi-au privit deloc cojile. Doi dintre ei au avut masculinitatea și înțelepciunea de a-mi strivi măștile. Deci m-au decojit încet și m-au lăsat dezbrăcată de măști în fața mea, luându-mă în brațe atunci când eram neputincioasă, încurcată sau speriată de ce văd în mine. Și trântindu-mi imaginea de sine de pământ când voiam să fug de mine și de ei, să-mi mai construiesc niște coji. Poate mai tari de data asta.

Nicio mască de pe lumea asta nu a funcționat cu bărbatul treaz și prezent la ființa din mine.

Așa că m-a lăsat să mă lipesc de pielea și sufletul lui de bărbat și să mă bucur că-s femeie. Mi-a lămurit confuziile în care trăiam și a pus degetul pe răni deschise până le vindecam și puteam să mă arăt așa cum sunt.

Ce vreau să spun cu asta este că dacă nu existau niște oameni care să caute esențele, nu aparențele…astăzi nu eram în forma asta.

Puteam să mă adaptez lumii în care trăiesc și să-mi creez o sumedenie de coji protectoare peste mine, căci am fost înzestrată cu resurse pentru asta. Eram un om adaptat, însă nu și împlinit. Aveam un suflet protejat, dar nu și liber. Faptul că există oameni care nu privesc superficial, m-a ajutat să am eu curajul să mă uit în mine și apoi la esențele celorlalți cu care interacționez. Asta îmi amintesc de fiecare data când am tendința să judec după aparențe, căci știu ce șansă mare am avut eu.

Așa că le mulțumesc acelor oameni care nu au pus botul la imaginile și cojile mele.

1930532_1344919752240941_1449610982145008847_nAcelor bărbați care au văzut dincolo de încrederea mea aparentă, care au simțit ce se ascunde în îmbrățișarea mea și au mirosit cine sunt dincolo de umor, inteligență și alte abilități cu care jonglam. Și acelor femei pe care le privesc cu admirație, învăț de la ele și mă bucură fiecare clipă împreună.

Acum nu mai am nevoie să mă protejez de ceva. Mai am tendința asta, însă am suficiente contexte în care să pot fi eu și oameni în jurul meu care mă văd dincolo de orice îndoială sau aparență de-a mea. Ăștia dragii, mi-s familie de suflet!

Bineînțeles că mai apare tentația de a mă ascunde în mine când mă simt văzută, când vreau să par…nu să fiu, când mă folosesc de uneltele mele vechi pentru a nu-mi manifesta vulnerabilitatea, etc. Diferența este că acum îmi văd jocul și zâmbesc pe interior, chiar dacă nu mă opresc la timp de fiecare dată.

Văzându-mă pe mine, îi văd și pe alții, iar momentele de apropiere umană nu mai sunt întâmplătoare, ci singurele care-mi dau o hrană reală.

Pot să-mi recunosc că oamenii și relațiile cu ei sunt singurele lucruri de pe lumea asta care mă interesează și-mi dau sens, iar pentru aceia care sunt calzi, frumoși, vii pe dinăuntru…merită să mă arăt așa cum sunt.

Desigur că unii pot să fie recunoscători pentru deschiderea și sinceritatea mea, iar alții pot să profite de asta, însă e de datoria mea să fiu cum sunt pentru a da o șansă celor ca mine să se apropie. Și să mă îndepărtez de locurile unde nu-mi sunt acasa. Restul…nu mai e treaba mea!

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm.

P.S. Sâmbăta asta (27 februarie) ne vedem în Oradea. Detalii aici

Tags : conexiune
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

4 Comments

  1. Buna ! De cate ori am timp si mai citesc cate ceva din ceea ce scri, asa ce ma regasesc in cuvintele tale, de parca ar fi scrise de mine. Asa este e mai usor sa pastram aparentele. Si daca ne-am arata adevarata fata, cu sensibilitati , neputinte si slabiciuni, unde am ajunge ? Am prieteni, nu multi… unii chiar cred ca ma cunosc, dar sunt foarte putini cei ce ma cunosc. Majoritatea imi spun ca sunt tare, puternica, luptatoare…poate in oarecare masura au dreptate si totusi sunt cativa (foarte putini) care ma cunosc dintr-o privire. Stiu ca dincolo de masca asta puternica, e sensibilitate, timiditate, durere pentru ceea ce nu reusesc….Te felicit pentru ceea ce scrii, tine-o tot asa si surprindema cu propriile mele ganduri. O zi buna !

  2. Frumos si autentic articol, dealtfel m-am obisnuit sa te citesc cu nesat, om interesant 🙂
    Cateodata am impresia ca vorbesti despre mine, ca si cum mi-ai spune ironic: „mastile tale sunt transparente”

Leave a Response