close

 

În ultimele luni, gândul mi-a tot zburat la primul psiholog la care am fost. O doamnă simpatică, înaltă, brunetă cu părul creț, care avea un calm de nedescris și mă fascina cum privea oamenii. Era psiholoaga liceului unde am studiat și am mers la ea cu inima în pioneze.

Am fost câteva ședințe la ea și nu mai țin minte ce exerciții m-a pus să fac, însă o vorbă de-a ei mi-a rămas la suflet și m-a urmărit pe parcursul vieții.

“Amintirile nu ți le ia nimeni, ele nu mor.”

Desigur, această propoziție pare banală, iar pentru unii poate să pară chiar terifiant să nu uiți. Însă pentru mine, aceste cuvinte au avut un impact asupra felului în care mi-am privit viața și a cum am continuat să mă raportez la ea.

Așa că de fiecare data când o parte frumoasă din viața mea lua sfârșit, știam că am niște amintiri prețioase pe care nu le pot pierde și mă simțeam recunoscătoare că am avut binecuvântarea să trăiesc tocmai eu acea experiență anume.

Și când treceam printr-o perioadă proastă, știam din nou că amintirile nu mi le ia nimeni și toate mă ajută pe calea mea. Simțeam că oricât de rea sau grea mi s-ar părea viața, acele amintiri mă vor ajuta, călăuzi, că îmi vor folosi. Deci mi-am purtat cu drag experiențele vieții și le-am considerat stele călăuzitoare.

Am făcut pe detectivul

M-am tot gândit la doamna D și voiam neapărat să-i mulțumesc. Am căutat-o pe Google după nume, apoi pe Facebook, am căutat-o la școală…și nimic. Am răscolit după agende vechi să-i găsesc nr de telefon, apoi am sunat o fostă profesoară să întreb de ea, dar tot fără succes. M-am gândit că poate nu trebuie să dau încă de ea și oricum…amintirea ei nu mi-o ia nimeni 🙂

Înțepenită

În urma cu aproximativ 2 săptămâni, am văzut-o pe stradă pe doamna D. A trecut pe lângă mine și m-am uitat lung după ea. Înțepenită. Era la fel de frumoasă, chiar dacă au trecut niște ani peste ea. Mi-a apărut în cale, iar eu nu am reușit să merg la ea să-i spun 2 cuvinte, așa cum voiam: Vă mulțumesc!

Cred că m-am lăsat condusă de minte. Mă gândeam că poate e stupid sau pueril, că oricum pentru ea nu mai contează că doar au trecut atâția ani, că poate se grăbește undeva, iar eu o deranjez cu recunoștința mea. Ce era să-i spun? “Vă mulțumesc! Aaa…și am ales și eu drumul ăsta și știți, sunt psiholog…nu știam eu în liceu că aici ajung, haha, și vă sunt recunoscătoare…și…ce?”

Știu, gânduri stupide, dar care m-au paralizat și așa am lăsat-o să treacă pe lângă mine. Și pe ea și șansa de a-i spune mulțumesc!

M-am simțit vinovată, însă am fost îngăduitoare cu mine și am preferat ca în loc să mă judec aspru, să accept că am avut un blocaj și să descopăr cauza.

Am lăsat apoi să treacă și experiența asta, gândindu-mă că poate nu era momentul nici atunci și oricum, Amintirile nu mi le ia nimeni!

Voi veni pe strada ta, zicea o melodie

Astăzi, când m-am întors acasă de la lucru, am văzut-o din nou pe doamna psiholog D. Pe strada unde locuiesc. De data asta, am fugit să o prind din urmă și am oprit-o.

–         Bună ziua! Vreau să vă mulțumesc. Deci…mulțumesc!

–         Am avut o zi grea, așa că nu-mi amintesc cine ești, dar eu îți mulțumesc, căci îmi prinde bine zâmbetul tău.

Ne-am îmbrățișat, apoi i-am spus cine sunt. Ne-am oprit la un ceai și am povestit, realizând amândouă că am apărut una în viața celeilalte, la momentul potrivit și cu cuvintele potrivite.

 Provocare

Astăzi am pentru tine o provocare. Gândește-te la un om important din viața ta, care a contribuit cu un fel de-a fi, cu un cuvânt, cu o lecție. Gândește-te pentru ce ești recunoscător și simte starea respectivă în tot corpul. Apoi caută-l. Sună-l, scrie-i, oprește-l pe stradă. Spune-i ce simți! Recunoștința asta este benefică pentru ambele părți. Iar dacă nu reușești nicicum să dai de acea persoană…relaxează-te că poate viața ți-o va mai scoate în cale, dacă este potrivit pentru amândoi. Dacă nu, amintirile nu ți le ia nimeni. Și nici recunoștința pentru ceea ce a adăugat acel om la ființa ta.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

2 Comments

Leave a Response