close
Cunoaște-mă mai bine

Moartea. Prin ochii unei copile. Și prin ochii mei de-acum

Când eram mică mică (și lăsați-mă să mai zic o dată: mică!  căci nu știu câți ani aveam dar chiar eram…tare mică) mă întrebam de ce plâng oamenii în halul ăsta la înmormântări.

Ceva nu pricepeam și mă revolta în micimea vârstei mele. Apoi m-am consolat cu ideea că voi crește (“Mă fac eu mare mare mare”) și voi ajunge să înțeleg ce se întâmplă acolo și de ce mor unii oameni, de ce plâng cei ce-s vii, de ce mă supără ideea asta de jale mare mare.

Și așa mică, răbdătoare… așteptam să cresc și să înțeleg.

La fel cum mă uitam la etajerele din casă care erau puse tare sus sus…și le priveam spunându-mi în gând “când voi fi mare, o să ajung acolo și văd ce e, cum e”. Mă fascina gândul ăsta și curiozitatea. O curiozitate răbdătoare, pe care am pierdut-o pe parcurs și am ajuns în punctul când voiam să știu tot, cât mai repede, cât mai bine (deh, dorința de putere), dar asta e altă poveste cu care nu vă plictisesc acum, ci altă data.

Să revenim la “Morții cu morții. Viii cu viii!” Mă intriga și vorba asta. Cum adică? Fac un chef împreună oamenii după ce mor? Și viii cu viii ăia, de ce mai plâng? Oare care e diferența dintre un viu și un mort?

Erau întrebări existențiale pe care mi le puneam, dar nu aveam curajul să-i întreb pe adulții din jur. E drept, nu era niciodată nici momentul potrivit, căci curiozitatea mea se ivea în general când mai murea câte unu și atunci toată lumea era ocupată cu bocitul, nu să-mi răspundă mie la dileme.

La înmormântarea unui prieten de-a lui taică-meu, tot mică mică mică mică fiind, am profitat de ocazia că cei mari erau ocupați cu lacrimi și m-am strecurat să intru la mort.

Am vrut să văd măcar răspunsul la întrebarea “Care e diferența dintre unul viu și unul mort?” Și am intrat în cămăruța unde era și am luat notițe în minte: “AHA! E rece, asta e clar! Și are ochii închiși, nu se mișcă deloc deloc. Nici nu respiră. Dacă îi mișc mâna, pare cam…dură.

Dar e calm. El nu plânge. Hmmm…oare mă caută mama pe-afară? De ce toți morții stau în aceeași poziție? Oare se pun ei așa înainte să se răcească? Ooooof! Altă întrebare! Mama se teme și nu-i place să vadă mortul. Hmmm, nu mă tem. Nu, mie nu mi-e frică” Am stat vreo 15 minute acolo și am studiat cu curiozitate un fenomen ce nu-l înțelegeam, dar nici nu mi se părea de speriat. Și de plâns…nici atâta.

Într-un final am ieșit afară entuziasmată, iar mama m-a certat că am dispărut și-mi zicea că l-a trimis pe tata să mă caute.

(Tată, dacă citești asta, să știi că-i prea târziu acum să mă cerți. Sunt mare mare acum. Până la 1,74 nu m-am mai oprit. Ca să ajung la etajera aia ce ai pus-o tu așa sus).

Se simte un pic…altfel

20151228_094517După câțiva ani de la studiul înmormântării lui nenea I. mi-au murit străbunicii (da, în stânga, cei din poză sunt ei. Aici străbunicul avea 90 de ani). M-a uimit vestea pentru că fiind atâta de bătrâni și voioși, întotdeauna mi-am imaginat că sunt nemuritori. Și eram convinsă că ei au trecut peste faza asta pentru că au energie și bunătate.

Când a murit străbunica, apoi străbunicul, pe rând, eram doar mică. “Opa! Se simte un pic altfel. Parcă nu-mi place lipsa lor.

Și mă enerva că la atingere erau reci. Mi-a rămas întipărită-n carne senzația și mi-e dor deja de buni Ani. Nu-mi place că mama plânge. Hai să fiu eu fată mare și puternică și nu o s-o fac. Nu, nu vreau să plâng. Ce mi-ar fi zis buni acu?” și-n acel moment, parcă o și auzeam Vezi-ți de treaba ta!”și chițăiam a râs la amintirile legate de treaba mea.

Nu știam io care e treaba mea în momentul ăla, dar toată treaba ce-am reușit s-o fac a fost să-mi aduc în minte și suflet toate poveștile cu ei, sfaturile, chipul bland și să mă amuz de multele năzbâtii pe care le făceam cu ei.

Și atunci am știut că n-am de ce plânge. Sau că pot să o fac mai încolo, după ce se termină harababura îngropăciunii, însă în timpul plânsului să nu uit cine erau ei, străbunicii.

Căci în mine sunt vii încă. Și în prezent, acum când scriu, au rămas la fel de vii. Mai găsești un articol cu sfaturi de la ei…aici

Uneori așa…alteori așa

Nu înțelegeam încă de ce mor oamenii, însă mi-era clar că se întâmplă asta. Am priceput care sunt diferențele fizice, am înțeles că uneori mă revoltă, alteori mă impresionează. Uneori mă liniștea, alteori mă făcea să plâng un pic. Și am înțeles de-atunci…că tristețea oamenilor e firească, însă persistarea în jale, revoltă și furie, nu!

Nu-mi plăceau bocitoarele și de fiecare data când auzeam că a murit cineva, mă gândeam “Oare ce amintiri plăcute au oamenii mari cu omul ăla?”

Un piiiic mai mare

Apoi m-am făcut UN PIC mai mare. Și a început să mă sperie chestiunea asta cu moartea. Așa că o întrebam obsesiv pe mama în fiecare seară “Așa-i că nu mori?” Iar asta a coincis cu momentul când trecând prin tot felul de faze în familia noastră, mama plângea cam non-stop și făcea tot atâta drama câtă apă e în Dunăre, așa că mi-am luat rolul de măscărici.

Și reușeam să o fac să râdă. Indiferent că mă vopseam pe față cu rujurile ei sau mă îmbrăcam ciudat sau mă strâmbam…tertipurile mele funcționau până la urmă.

Și-au mai urmat și alte înmormântări la care am participat la fel de curioasă, chiar un pic mai mare fiind. Unele erau de-a oamenilor mei. Altele…alți oameni. Oameni ca și mine. Și la fel de tare mă enervau bocetele în ambele cazuri.

Să nu-mi plângi la căpătâi

Într-o zi (tot martoră la o groapă eram) m-am uitat furioasă la mama care plângea lângă mine și am zis “Deci! Dacă mor înaintea ta (că atunci am descoperit că doamna cu coasa nu ține cont de vârstă), să nu-mi plângi la căpătâi! Că nu te fac acuma să râzi ca dupaia să mă chinui cu plânsu` la sfârșit! Ai înțeles?” A zis “Doamne ferește Rali! Nu vorbi așa!” Deci nu a înțeles. Dar am înțeles eu de-atunci încoace.

Și apoi am crescut. M-am făcut mare mare. În înălțime cel puțin.

Am ajuns la etajerele de sus de prin casă și nu era mare lucru acolo. Dar curiozitatea și răbdarea cu care mă uitam la ele când eram mică, îmi dau o stare faină și azi.

Am mai avut ocazia să-mi moară niște oameni. Dragi tare.

Un el…chiar anul trecut. Am scris în mare despre asta aici

Părerea mea despre moarte s-a păstrat pe alocuri. Tot pe alocuri, am mai înțeles câte ceva. Puține. Dar nu-mi mai bat capul cu detalii.

Diferențele fizice dintre un mort și un viu sunt colosale. Diferențele sufletești, nu-s prea mari de multe ori dacă ne uităm la cum ne trăim viețile.

Ceea ce nu-i trist, ci o conștientizare care obligă la responsabilitate pentru cum trecem prin viețișoara asta delicioasă.

Faptul că respirăm e gratis, dar nu ni se cuvine.

Tristețea când moare cineva drag o văd și acum ca fiind ceva normal. Însă tristețea asta firească e împăcată, e o senzație de “am pierdut ceva valoros și mă doare”, e senină pe alocuri și se întrepătrunde cu acceptarea, recunoștința și respectul că nu ești zeu pe Pământul ăsta.

Moartea e și comică. Are ea, dincolo de tristețe și necunoscut…comedia ei.

Tot ce este peste acest firesc al vieții și a lumii noastre interioare e doar pretenția de a avea ceva mai mult (sau de-a păstra un om), frica de a te vedea mic în fața vieții, furia de a nu deține controlul, multe…multe altele. E doar un surplus care arată raportarea noastră la o viață pe care nu o cunoaștem, însă credem că o deținem.

De-aia nu-mi plăceau bocitoarele și de mica mă enerva drama aia mare. Întrecea cu mult firescul.

Și încă îmi doresc ca la înmormântarea mea lumea să râdă.

Poa` să și plângă de-or simți musai, da să fie și râs. Neapărat să și râdă. Oare ar trebui să las scrise niște glume? Să-și vadă fiecare de treaba lui! Ca încă mi se pare culmea ironiei și a comediei…să-mi plângă cineva la căpătâi.

Un fenomen care cere respect

Moartea nu este un fenomen căruia să-i faci față ușor (și fiecare își gestionează cum poate resursele interioare), însă este sigur un fenomen care trebuie respectat fără replici  (era tânăr, de ce Doamne? Nu acum! Vaaaaai Giculeee cum te-ai dus tu!!! etc). Come on! Ce-s cu replicile astea? Răspunsul meu la ele (de m-oi scula din morți de bocete) ar fi: De-aia Doamne! Nu acum, da când și cine zice? Vai dragă, m-am dus așe cum am și venit. Mă laași?!

Trebuie respectat omul care s-a dus și viața care este incertă și fascinant de curioasă…căci pe când ai ajuns la o etajeră și-ai văzut că nu-i mare lucru acolo, constați surprins că mai sunt altele…mai sus. Unele sunt în spațiul în care ești, altele…în alte părți și la alte înălțimi.

Și la unele nu ajungi niciodată, deci e bine să te împaci și cu ideea de “Nu știu ce-i acolo”. Și să te bucuri de ce ai la dispoziție aici, la înălțimea ta.

Deci nici eu nu știu bine ce-i acolo, n-am vreo certitudine pe subiectul de dincolo și nici nu mi-o mai doresc.

Însă am o certitudine aici: Că în loc să ne plângem cu furie morții, ne putem duce tristețea cu împăcare și să ne amintim lucrurile frumoase. Amintirile cu ei și ce ne-a legat – astea rămân.

Și prin tot ce au adus în viața noastră cei care au plecat…rămân prezenți în ființa noastră și continuă să existe prin noi. Iar pentru asta, merită un pic de respect și recunoștință. Și măcar un semi-zâmbet pe fața noastră.

„Ce e în neregulă cu moartea, domnilor? De ce ne este atât de frică de moarte? De ce nu putem să tratăm moartea cu o anumită doză de umanitate, demnitate şi decenţă?  Și, Doamne fereşte, poate chiar și cu umor.” – replică din filmul Patch Adams

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response