close

Acum câteva săptămâni am fost în parc cu o prietenă și copiii ei. Un băiat de 6 ani și unul mai mic, de 2 ani parcă. Cel mare se dădea pe topogan, iar la un moment dat cel mic a fost pus de mămică pe hintă (hintă = cuvânt de prin ardeal care înseamnă Leagăn). În acel moment, R (băiatul mare) a venit repede și el,  spunând că vrea pe hintă.

Nemaifiind liberă niciuna în acel parc, mama lui i-a spus să aibă răbdare și să-l lase un pic pe fratele lui mai mic. De aici încolo, a început să se agite și striga „Nuu! Hintă, hintă hintă!” Și îl împingea de leagăn pe frățiorul mai mic, chipurile (aparent) să-l distreze, dar intenția lui era pe un fond furios, voia să aibă ce are el în acel moment. În timp ce acest spectacol se desfășura, vine un alt treilea copil. Tot pe la vreo 6 ani, blonduț. Și se pune în spatele lui R spunând “Vreau să te cunosc!

  • Nuuu! Hintă hintă! Vreau pe hintă!
  • Te rog, vrei să ne cunoaștem? Hai ne jucăm împreună la topogane.
  • Hintă! Vreau și eu pe hintă.

A ignorat total băiatul care voia să-l cunoască și indiferent ce-ar fi spus, nu-l zărea nici măcar cu coada ochiului, toată atenția lui fiind doar spre hintă.

Băiatul a încercat pentru ultima data și a repetat “Vreau să te cunosc!”, apoi văzând că nu-i băgat în seamă deloc, s-a îndepărtat ușurel supărat. Până a dat de alți copii, care voiau să se joace cu el.

R. a ajuns până la urmă pe hintă, dar dupa câteva secunde s-a dat jos scârbit și s-a îndreptat spre topogane.

Hinta

Spectacolul acesta m-a lovit în moalele capului și de atunci nu pot să nu-mi observ neatenția la spațiul vieții.

Pentru că mi-am amintit de “hințile” mele. Câte au fost și câte mai sunt! Obsesia aia de a ajunge la X lucru sau experiență, acel obiectiv pe care-l vreau neapărat și nu mai văd nimic altceva în jur.

Oameni, situații, experiențe și stări care-mi spun “Vreau să te cunosc!” dar pe care eu le ignor total. Ignor spațiul în care se întâmplă viața și văd doar o pătrățică din ea. Ceva ce pretind! Musai, neapărat și obligatoriu să am! Cu orice preț! Vreau hinta! Pentru că hinta m-ar scuti de responsabilitatea de a fi atentă la ce am deja și ce pot face în acest moment.

Câteodată vreau o “hintă” doar pentru că văd că are altcineva parte de ea și cred că mi se cuvine și mie (un soi de competiție).

Alteori, pur și simplu o vreau! O pretind cu patos de la viață și nu mă opresc până nu ajung acolo.

În ambele cazuri, când am ajuns pe hintă…după câteva secunde mi-am găsit altă hintă de care să mă agăț (alt obiectiv spre care să fac pași ca oarba) sau pur și simplu… stând cocoțată pe locul visat, îmi dau seama că mi se rupe de el. Că nu-mi doresc să fiu acolo, că nu-mi place, că de fapt…pe românește, mă doare-n cur de ea hintă.

Era doar încăpățânarea de a ajunge la ea, nu și bucuria de a fii acolo (pe drum sau chiar pe hintă).  E doar o satisfacție a unei pofte de moment, însă nu mă hrănește cu nimic la nivel de fond pe termen lung. Și totuși, după ce am avut atâtea pretenții să o obțin, când ajung la ea apare în mine superioritatea că am reușit. Deși nu mă hrănește.

Leagănul acela (voi continua totuși să-i spun hintă, că mi se pare că exprimă mai bine ce vreau eu să zic) acea întâmplare din parc, mi-a devenit cea mai bună metaforă de atunci, pentru obiectivele noastre reale versus pretenții.  Și nu, hinta nu e problema, ci raportarea noastră la ea.

Hinta ca obiectiv sănătos

E ceva ce îți dorești. Sau cel puțin, tu crezi sincer că aia îți dorești. Vrei să ajungi acolo, poate că îți faci și o strategie pentru a atinge acel vis. Faci apoi niște pași înspre el. Nu te grăbești, nu pui presiune pe tine sau pe alții, nu pretinzi de la viață să-ți dea musai acel ceva. Dar tu îți faci treaba.

În timp ce îți faci treaba acolo unde ești, cu ceea ce ai la îndemână, ești atent în jur.

Vezi ce date îți livrează viața. Ce oameni, experiențe îți ies în cale, vezi ce stări apar și folosești introsecția ca să-ți dai seama dacă într-adevăr îți mai dorești X lucru sau nu. Nu fugi de tine și prezentul tău în scopul ăla. Pur și simplu știi că ai vrea să ajungi la hintă, dar la fel de bine te poți “juca” și cu ce îți oferă viața în fiecare moment.

După o perioadă poți să-ți dai seama că nu mai vrei asta, dar te-a ajutat să descoperi altceva. Sau poți să-ți rafinezi scopul și să fii flexibil pentru a vedea ce e de ajustat la el. În timpul ăsta…repet, ești atent la viața și la spațiul din jurul obiectivului tău.

În caz că dorința îți rămâne fermă, oricum te bucuri atât de tare de drumul parcurs, încât știi că poți trăi bine-mersi și fără realizarea obiectivului.

Ai prefera să ajungi acolo, dar nu-i neapărat, căci vezi câte se întâmplă în fiecare moment în locul tău de joacă și acorzi respect acestui spațiu. Poți să atingi acel obiectiv, dar nu te bucură mai tare asta decât toți pașii până la el.

Hinta ca obsesie și pretenție

O vrei doar pentru că o are altul sau pentru că AȘA VREI TU. De cele mai multe ori, este o obsesie pentru că vrei să scapi de prezent și ce ai, ce faci și cine ești acum. Nu poți sta în pielea ta și să-ți asumi responsabilitatea să faci ceva aici unde ești, așa că găsești o hintă.

Acum ai un scop. Și un motiv să fugi de tine, cel din prezent. Nu stai să te întrebi DE CE îți dorești asta și nici nu te interesează să te cercetezi un pic pe interior să vezi dacă asta te hrănește cu adevărat la nivel profund…sau te satisface la suprafață. Nu ești atent la ce se întâmplă în jurul tău și nu vezi altceva decât obiectivul tău.

În timpul ăsta, oameni spun “Vreau să te cunosc!” Nu te interesează. Tu ai o hintă la care trebuie să ajungi. Stările tale, chiar și suferințele tale, spun și ele “Vreau să te cunosc” Nu le bagi în seamă, ai o fugă de făcut, nu poți sta acolo să vezi ce-ți transmit, căci ai o hintă la care să ajungi.

Viața îți tot spune prin toate metodele posibile “vreau să te cunosc”. Ignori complet spațiul și adevărul din jurul tău, pentru că ai o hintă pe care vrei să te legeni, doar ca să nu trebuiască să stai la sol și să accepți ceea ce este deja.

Între ceea ce ai și ești acum…și ceea ce poți, vrei să devii și să ai în viitor EXISTĂ UN SPAȚIU. 

În acel spațiu se întâmplă majoritatea lucrurilor importante în/pentru viața ta. Dar nu le vezi pentru că te-a orbit o imagine a unui obiectiv, a unei stări ideale și idilice, a unui ceva ce vrei din viitor. Nu e dorință sinceră acel ceva ce-l vrei, ci e doar o formă pe care ți-o dorești, căci gândești că ai ieși mai câștigat. Ai o imagine despre formă și cum crezi că te-ar ajuta să scapi din situația actuală. Crezi că ce ai ți se cuvine, așa că pretinzi mai mult.

Când ajungi acolo, dacă ferească Dumnezo ajungi la hinta aia, realizezi că nu o vrei. Și găsești alt scop care să te scoată din prezentul tău. Și țintind spre altceva care să-ți aducă CEVA; altceva, iar pierzi spațiul unde lucrurile și viața se întâmplă.

Acest spațiu cere smerenie și respect pentru ceea ce ESTE (nu pt ce ai vrea tu să fie), atenție la ce se întâmplă în jurul tău, și acceptarea unei vieți din care să nu mai vrei să fugi. 

Mintea te minte și te fură, agățându-se cu pretenții de ce crede ea că-ți trebuiește. Și tot timpul acel ceva este undeva în viitor,. Ca să-ți distragă atenția de la ce poți face în mod real și benefic pentru tine, acum. Ca să-ți fure acest moment, unde lucrurile cu adevărat importante se întâmplă.

Degeaba judeci și te enervezi pe un mecanism construit astfel și validat de tine ca putere primară. Mai degrabă ar ajuta să-l observi cum funcționează și să-i iei puterea de a lua el automat deciziile.

Ce poți face, cu ceea ce ai, acolo unde ești?  Respectul pentru ceea ce vezi în tine e respectul pentru adevăr. Un alt spațiu unde viața se desfășoară. Nu-l ignora.

Nu trebuie să pui presiune pe tine să schimbi asta peste noapte

E suficient să observi care sunt hințile tale. Care e cea mai mare hintă la care vrei să ajungi? Ce ignori pe parcurs? De ce anume fugi, ce crezi că e normal să ai și ce pretinzi în schimb?

Fii atent la spațiul în care se desfășoară viața. Poate să fie un parc, bucătăria unde îți gătești, camera în care dormi, locul de muncă unde muncești, strada pe care stai, Facebook-ul pe care-l deschizi să vezi ce mai e nou. Poate să fie starea ta pe care o numești negativă și pe care o ignori. Peste tot sunt spații care îți oferă mult. Interior și exterior, peste tot viața îți spune “Vreau să te cunosc”

În acest spațiu ți se oferă deja mult, dar trebuie să deschizi ochii!

Etajera de sus

53264205_1_1000x700_rafturi-din-lemn-colortouch-alb-polita-sau-etajera-din-lemn-bucurestiTaică-meu avea o pasiune mare când eram copilă. Punea prin casă tot felul de etajere, beculețe, apoi iar rafturi și răftulețe. Iar eu, mică mică fiind, nu ajungeam la ele.

Însă îmi plăceau. Și mă uitam la ele cu o curiozitate ce-mi dădea sens și veselie, gândindu-mă că “Mă fac eu mare mare și ajung la ele să văd ce și cum e acolo, sus”.  Era o stare faină, care și acum mi-e dragă când mă uit înapoi la ea. Nu mă grăbeam nicăieri, nici măcar nu voiam să iau niște scaune ca să-mi mijesc ochii să văd ce se ascunde acolo unde nu ajungeam decât cu privirea.

Mă uitam fascinată prin casă și mă gândeam “Pffff! Câte lucruri voi avea de descoperit când mă fac mare! Și etajera asta din baie…și uite! Și raftul din bucătărie, ăla de sus sus! Și în sufragerie mai e ceva sus, deasupra dulapului. Și acolo voi ajunge”.  Era o stare interioară care îmi aducea un soi de liniște când stăteam în acel “Nu știu ce e”, dar știam că există ceva acolo.

De la un moment nu-mi mai ridicam privirea să văd etajerele de sus, dar știam că există acolo.

În timpul ăsta, îmi vedeam de treaba mea. De exemplu, mă jucam cu niște bile de biliard și se făcea că fiecare bilă era câte un omuleț. Sau cu degetele de la mâini, pe care le coloram și le făceam fețe. La fel, fiecare deget era un om. Eram prezentă la toate invențiile mele și mă bucuram când stăteam singură în camera mea, pe pat…și mă jucam cum îmi poftea inima. Aveam un sentiment de siguranță. Nu în casă, ci siguranță-n lume.

Desigur că aceste stări s-au evaporat cu trecerea timpului și starea de prezență a fost înlocuită cu hinți-pretenții, alte etajere obsesive și tot soiul de prostii. Povestea cu hinta de jos ai citit-o adineaori. Etajera de sus…ajung acum și acolo.

Am crescut.

Și am putut să ajung la fiecare etajeră din casă. La unele ajungeam doar întinzându-mă, iar la altele luam un scaun mic și-mi mișcam privirea de-a lungul și latul raftului.

Cea mai râvnită etajeră era una aproape de tavan. La aia știam că nu mai are rost să aștept că atât de mare nu am cum să mai cresc. Așa că am luat scărița să văd cum e cea mai înaltă etajeră din casă.

Deci am ajuns la fiecare etajeră. Și nu era mare lucru acolo.

Majoritatea erau goale. Aia din baie avea un gel de duș pe ea și o săpunieră albă pe care nu cred c-am folosit-o vreodată.

Etajera cea mai de sus mi-a fost ghid de creștere, însă când am ajuns la ea am simțit că starea pe care am avut-o pe tot parcursul drumului e de neprețuit (stare pe care încă o mai am și acum când îmi amintesc de etajerele de prin casă). O curiozitate răbdătoare și un sens de a știi că ceva există, dar încă nu ajung acolo.

Când am văzut că nu e nimic interesant, n-am fost dezamăgită. Chiar dimpotrivă! M-am bucurat că mi-au fost deasupra capului meu în toată perioada copilăriei.

Zilele astea mi-am dat seama ce grozavă metaforă este și etajera. Care poate să fie ghid pozitiv care-ți dă echilibru și sens. Sau călău care te tot dărâmă și-ți face ferfeliță echilibrul interior.

Pentru mine, etajerele erau lucruri de explorat. Așa că după ce am ajuns la ele și am văzut cum stă treaba, am știut că voi avea și alte lucruri de privit, alte curiozități, alte așteptări răbdătoare. O viață întreagă în care mi s-a dat șansa de a explora ceea ce este în acest spațiu. Acest Nu știu ce al vieții.

Etajera este simbolul aspirației.

Ceva ce vine din suflet, știi că spre acolo aspiri. Poți să trăiești la fel de bine și fără a-ți fi îndeplinită acea dorință, nu te agăți de ea. O simți și te liniștește doar gândul că undeva trebuie să existe. Și o crești în tine.

De exemplu, când aspirația ta este loialitatea și prietenia, știi că acolo vrei să mergi. Vezi că nu-i ușor, că unii nu vor același lucruri (și te îndepărtezi fără supărare), vezi că mai ești dezamăgit pe alocuri (și tot nu-I bai). Însă nu e loc de întors, căci deja ești una cu prietenia și loialitatea.

Așa că…pentru că tu crezi și-ți dorești loialitatea aia, ești tu un prieten adevărat. Nu contează câți te iau de fraier sau nu, cîți trădează în timp, ce se întâmplă.

Dai un million de șanse și continui să crezi. Pentru că ai văzut în tine o etajeră. Deci există!

Dacă tu poți să fii prietenul ăla loial, atunci sigur trebuie să mai existe undeva cineva cu etajera asta. Știi că poți să ajungi la ea cândva și asta îți dă confort, chiar și cu atâtea necunoscute pe care le ai. Și chiar de nu ai ajunge niciodată…poți să trăiești și cu gândul ăsta, căci te bucuri de ce ai de făcut în fiecare moment și trăiești împăcat că tu ai încercat și făcut tot posibilul. Nu-ți legi fericirea de obiectiv. Aspirația e sinceră, deci nu încrâncenată.

Etajera călău (obsesie)

În cazul etajerei călău, nu e vorba de aspirație de fond, ci de pretenție și condiționare.

Știi cuvintele “Voi fi fericit atunci când…” Asta este etajera călău.

În cazul acesta, nu-ți vezi de treaba ta la sol pentru că aici ai probleme, stări neplăcute uneori, iei decizii greșite alteori, apoi trebuie să-ți duci consecințele acelor decizii. Dar ai o etajeră pe care nici nu ai văzut-o vreodată și nu există la tine-n casă. Ți-o imaginezi perfect cum vrei să arate și o tot aduci în mintea ta, căci crezi că aia ți-ar aduce fericirea. Dar nu e palpabilă etajera. Nu se vede nici măcar în tine. Te revoltă lipsa ei și vrei cu orice preț să ajungi acolo unde îți imaginezi tu că-i bine. Și neapărat vrei să ajungi, altfel viața nu are sens.

Și etajerele călău din viața noastră sunt:  Bani, Dezvoltare personală, Iubire, Familie, Diplome, Casă, Spiritualitate, Iluminare, Putere, Copil, Concediu, etc.

Lucruri spre care fugi, fără să fii atent în tine însuți și să vezi ce ai acum, ce poți face aici, ce decizii iei și de ce. Și fugi spre ele pentru că ai impresia că ajungând acolo o să fii fericit. Crezi că vei fi fericit cocoțat pe etajeră, fără să trebuiască să respecți fix momentul ăsta “pe covor”, fie el plăcut sau neplăcut. Vrei putere mai exact, cî fericirea e tot o etajeră pe care o plasezi fix peste etajera spre care fugi.

Și niciodată nu e suficient

Ceea ce primești pe covor, ceea ce faci și ești în acest moment nu e de-ajuns. Crezi că-s normale și banale. Tu vrei etajera din mintea ta. Și doar aia! Să arate fix așa! Să fie pe ea fix ce aștepți tu să găsești.

Chiar de viața îți dă niște daruri, le folosești pentru a-ți spune că le meriți și ești tare, apoi ți se pare că ți se cuvin. Și revii la etajera de sus. Etajeră care nu știi cum arată, doar ți-o închipui și-i dai mii de forme. Etajere de care vorbesc mulți oameni, care nici ei n-au atins vreuna dar au citit în cărți despre ele. Și auzi povești despre fiecare raft la care râvnești și ți se pare că-s povești fericite, fără să știi povestea din spate, fără să simți energia reală a omului și realitatea. Și continui să te agăți. Iubire, Familie, Bani, Casă, Dezvoltare, Iluminare, etc etc etc.

În cazul etajerei călău, când ajungi la ea și vezi că “Nu e mare lucru”, dezamăgirea este cruntă.

Iar disperarea este cu atât mai mare cu cât credeai că aia ți-ar aduce fericirea și puterea. În realitatea, starea neplăcută din interior se intensifică mult când vezi c-ai ajuns la etajera cu numele ….(pune tu aici ce nume vrei), tot nu ești fericit și te simți tot mai slăbit.

Practic, ți-ai săpat groapa singur. Dar dacă încă mai ai putere…îți alegi altă etajeră. Și tot așa!

Până când înveți să nu mai pui nume etajerelor, să nu lipești imagini și să îți legi liniștea de ele, ci să fii atent în spațiul în care ești. Să respecți adevărul. Să-ți respecți limitele tale care sunt semnalizate de viață în permanență. Să respecți curiozitatea și fascinația, chiar și dorința ori aspirația, însă la fel de mult să respecți și incertitudinea, lipsa, deciziile vieții care nu sunt în controlul tău.

Nu e mare lucru

Hinta ca pretenție este un simbol pentru fuga de responsabilitatea actuală și de ceea ce avem deja, spre ceva ce pretindem. Doar pentru că am văzut la altul sau așa avem noi chef, să avem aia!

Etajera călău este un simbol pentru fuga de suferința actuală, spre ceva ce ne imaginăm că ne-ar face fericiți.

Însă în ambele cazuri, când ajungi acolo constați că Nu e mare lucru. Reacția ta la vederea adevărului, îți va arăta cum te-ai raportat în fiecare moment la hintă și/sau la etajeră.

Ambele sunt importante în viața noastră, atunci când le vedem în noi și ne raportăm corect, fiind atenți, la spațiul în care se desfășoară viața, la starea noastră interioară și la adevăr.

Pentru că la modul sănătos, hinta este simbol pentru obiectivele noastre care ne bucură, iar etajera este simbol pentru aspirațiile care ne dau un impuls să fim mai buni, mai prezenți, mai atenți la ce facem “la sol”  În acest caz, ne hrănesc și ne dau sens.

În caz contrar, ne dezechilibrează și tot nu înțelegem de ce.

„Vreau să te cunosc”

Deci ar fi bine în loc să proiectezi imagini și să creezi forme despre ce crezi că ți-ar aduce un plus în viața ta, să vezi ce plusuri ai deja. Și mai ales, să-ți recunoști și respecți limitele, fără să (te) forțezi să ajungi, să faci, să fii.

Vorba aia cu “Călătoria e importantă, nu destinația” e cât se poate de reală, însă o ignorăm complet pentru că nu suntem atenți la tot ce e în jurul nostru și în noi. Ne împopoțonăm cu concepte și imagini, fără să cunoaștem despre ce vorbim și ce ne dorim. Fentăm viața și nu avem răbdare.

Hinta de jos și etajera de sus…sunt doar unelte menite să te facă mai atent la ceea ce este în acest moment și ce poți face tu acum, cu ce ai, exact acolo unde ești. Dacă ți-ai făcut treaba pe parcurs, când ajungi la ele…orice ai găsi acolo, îți dă o stare de pace și bucurie.

Fii atent la ce are viața să-ți spună și atât cât vezi și poți…răspunde cu DA energiei firești care-ți zice: “Vreau să te cunosc”

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

Leave a Response