close
Dezvoltare personală

Imaginea și separarea – trădarea sufletului nostru

În ultima perioadă trec printr-un proces de decojire a imaginii pe care mi-am construit-o despre mine și a poveștilor pe care mi le spuneam. Dând jos tot soiul de straturi, sunt tot mai conștientă că distracția abia acum începe, căci în lipsa acestor măști mă simt vulnerabilă, dar în siguranță și adevăr. Certitudini nu am, dar am regăsit ceva stabil în mine. Ceva ce încă nu știu numi și nici nu mă chinui să o fac acum. Oricum, văd un pic mai mult din imaginea de ansamblu, iar asta îmi permite să fiu mai îngăduitoare și cu ceilalți și limitele lor, cu dorința lor de a controla și a părea într-un anume fel.

Sunt fascinată câtă nevoie are mintea să se agațe de ceva și să se identifice cu câte-un rol. Privind relaxată la tot acest spectacol în care mentalul voia să se prindă de câte ceva, dar fiind atentă doar la ambalaj, gândurile se spărgeau imediat. La un moment dat, după ce mi-am observat amuzată și îngăduitoare tendința de a mă defini și a mă identifica cu roluri diverse, a apărut gândul “Păi așa nu ești, asta nu, aia nu…cine dracu ești atunci și ce ai stabil?” N-am intrat în gând, căci știu cât de irelevant și inutil este, nevrând decât să mă distragă de la realitate. Dar prima senzație a fost că “Am această clipă. Și e stabilă.” Altceva nu știu să posed sau să fiu. Și am continuat să trăiesc, în loc să intru în gânduri.

Deci preocuparea mea din ultima vreme a fost să-mi onorez ființa, în locul minții.

Și mi-am onorat-o fiind atentă la starea mea interioară și urmându-mi micile lucruri care-mi dau sens. O plimbare prin parc, timp petrecut cu prietenii mei, alegeri corecte, sinceritate, smerenie (pe care abia acum am simțit-o cu adevărat). Am fost atentă să nu-mi trădez nevoile esențiale ale sufletului (apropiere de ceilalți, adevăr, încredere-n viață, trăire autentică) și mi-am tăiat din rădăcină orice pretenție cu privire la viață sau ceilalți, alegând în schimb să mă bucur de ce am, ce primesc, de acea clipă pe care o am sigur.

Oricând starea mea interioară era de epuizare, stres sau agitație…știam că undeva am greșit, ori m-am simțit superioară, ori m-a luat vreun val al pretenției crezând că mi se cuvine ceva. În aceste cazuri am stat cuminte să treacă valurile și mi-am amintit că gălăgia asta mare arată o poveste, deci o iluzie. Adevărul îl simt mult mai liniștit în mine.

Ești mică

Într-o zi, m-am simțit neputincioasă într-un context mai dificil și mi-am observat și o pretenție ca lucrurile să iasă așa cum vreau eu. Am avut atunci senzația pe care am și verbalizat-o “Rali, ești atât de mică…” ceea ce m-a calmat instant și mi-a dat un soi de pace pe care încă o simt în mine. Așa am descoperit că asta e smerenia și în micimea aia resimțită…am simțit mai multă putere și liniște decât îmi puteam imagina, căci era un adevăr.

Când îți accepți limitele, când știi și recunoști senin că ești mic…nu ai de ce să aperi vreo poveste sau să te grăbești să fii mare. Ăla ești, indiferent că-ți convine sau nu, nu ești deasupra universului. În micimea aia stă măreția și colaborarea cu viața, iar asta am simțit-o în starea mea interioară, căci ceva s-a echilibrat în mine.

În urma acestor experiențe și altele de care-ți voi mai scrie pe parcurs, mi-am dat seama că…

avem de ales între două raportări: Să ne hrănim ființa sau să ne satisfacem imaginea (cum dăm bine în fața noastră sau a altora).

În fiecare moment (chiar şi-n acelea care par banale) putem alege ce raportare să avem față de noi, ceilalți şi viață prin decizia de a ne hrăni ființa sau de a ne satisface o imagine şi o poveste ce ne-o spunem despre noi.

Prima variantă, hrănirea ființei…e calea vieții, cea de-a doua, imaginea…e calea morții. Hrănirea ființei ne încarcă cu recunoştiință, energie şi sens. Satisfacerea imaginii cere tot mai mult şi ne epuizează.

Îți dai seama că îți satisfaci imaginea când te-ai identificat cu rolul de om de carieră, când îți spui despre tine că ești intelligent și-i judeci pe cei care n-au resursele tale intelectuale, când te vezi puternic și ignori momentele tale de slăbiciune, când crezi că ești cel mai tare la muncă, în relații, când te simți superior celorlalți, când faci tot ce poți ca să-ți aperi povestea construită cu care te minți zi de zi. De aceea nu vezi ansamblul, că ești prea prins în detaliul rolului pe care-l joci pentru a arăta bine separat,  într-o lume leșinată, care oricum nu te vede.

Ce ne bucură ființa

Iar ceea ce ne bucură ființa sunt adesea lucruri mărunte, decizii mici şi curajoase, urmarea sensibilității noastre care ne dă semnale că o urmăm prin starea de bine şi energie pe care ne-o lasă o experiență.

Onestitatea (aici intră şi recunoaşterea şi acceptarea limitelor noastre), corectitudinea, prietenia, recunoştința de a fi viu şi relaxarea…sunt prăjiturelele ființei vii pe dinăuntru, care colaborează cu viața şi a ales integritatea.

Imaginea

Imaginea în schimb, pretinde tot mai mult, se zbate, ia decizii mari şi pripite, fuge de realitate şi onestitate pentru că astfel nu-şi vede impostura în oglindă.

Superioritatea, pretențiile şi ipocrizia sunt băuturile în care se îneacă ființa, atunci când deciziile sunt automat luate pe baza unei imagini. Toate acestea sunt niște procese mentale care ne separă de noi înșine, de ceilalți și de viață.

Cu fiecare decizie măruntă care onorează viața în locul parazitului și cu fiecare zid al imaginii căzut, ne eliberăm ființa de sub presiunea beției. Mahmureala de la început, deşi poate să pară dureroasă…este doar dezinfectare, curățare şi eliberare din inconştiență şi moarte.

Dacă vrei să afli mai multe despre paraziții care ne mănâncă ființa și ce poți face, am pentru tine un material cu uneltele pe care le folosesc și-n terapie. Îl găsești aici: http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/fii-atent-si-lucreaza-la-radacina/

Putere și control, formă a unei imagini seci

Puterea și controlul într-o lume exterioară (asupra celorlalți sau a unor fenomene ale vieții pe care oricum nu le înțelegem) nu doar că sunt aparente, însă această „impresie de putere” se obține cu prețul distrugerii lumii tale interioare, deci și a liniștii de fond.

Ceea ce crezi că deții și controlezi, de fapt te ține (ține legat) și te controlează.

Dacă pentru a construi ceva în afară trebuie să te distrugi pe dinăuntru…mai gândește-te o dată dacă merită prețul și dacă ești dispus să-ți asumi consecințele alegerilor tale.

Acceptarea a ceea ce ești, fără să vrei să pari altceva sau să te grăbești să ajungi undeva, într-o lume interioară în care îți vezi și recunoști micimea, îți dă puterea și claritatea venite din măreția smereniei. Dar nu te poți preface smerit și să păcălești viața doar pentru a obține o stare la care râvnești.

Starea de bine și așezare în lumea ta interioară, se obține cu prețul distrugerii zidurilor exterioare cu care te-ai identificat. Și după ce se sparg câteva imagini proiectate pe zidurile ce le-ai pus în față…nu e greu sau dureros să te vezi că ești mic, căci nu mai vrei să pari altfel decât ceea ce ești în momentul de față, deci nu ai ce mască să mai aperi.

Pentru a construi ceva durabil și pe fond de pace înăuntru, trebuie să rămâi lucid și relaxat în fața demolărilor exterioare, în timp ce alegi să-ți onorezi ființa cu ceea ce-ți dă sens și energie. Chiar și-n alegerea lucrării interioare, e necesar să-ți asumi consecințele alegerilor tale și să riști pentru ceea ce crezi și e important pentru sufletul tău.

toronto-outdoor-exhibition_-july-7_2012-007

Imaginea independenței e doar separare și trădare

Oricâte povești ne-am spune ca să ne umflăm ego-ul, suntem indispensabili unii altora. Adică avem nevoie de oameni și de contact cu ei la fel de mult ca și de oxigen.

Ideile de succes, independență, putere și alte nebunii care exclud legăturile autentice cu ceilalți…sunt doar o altă poartă care să ne închidă mai rău în mintea noastră debusolată-n imagini și să ne îndepărteze tot mai tare de sufletul nostru și ce este real.

Lăsăm esențe din noi în cei prin viețile cărora am trecut, la fel cum și alții au lăsat în noi esențele lor. Ne hrănim unii pe alții și deschidem uși pe care doar noi le putem deschide, căci noi avem cheia. Iar ceilalți au și ei cheile lor pentru ușile noastre.

Problemele apar doar când refuzăm să vedem cât de multe au adus ceilalți în viața noastră…și pretindem mai mult, ne frustrăm când nu mai primim sau trădăm ce simțim din niște calcule de profit, care par mai avantajoase.

Câteodată hamburgerul pare mai sățios decât o salată verde, dar nu e neapărat și hrănitor. Te ține-n viață (o vreme), dar nu te menține viu și energic.

Viața noastră e parfumată de oamenii care au trecut/sunt încă în ea și nici nu observăm, fiind prea ocupați să ne căcăm pe tot ce contează cu adevărat pentru ființa noastră.

Pentru că ne deschidem ușile pe interior unii altora, cu adevărat putenici și independenți…suntem doar atunci când stăm în vulnerabilitate (cu sufletul pe tavă, la vedere) și dependenți de ceilalți, în sensul să conștientizăm și recunoaștem importanța lor în viața noastră.

Putem să supraviețuim și singuri. Sunt mulți oameni care se adaptează ușor și care fac față situațiilor dificile. Însă e mai ușor să trăim împreună, căci atunci nu doar supraviețuim, ci SUNTEM VII (pe dinăuntru și-n afară). Nu mai suntem separați, ci uniți. Prin separare suntem mai dependenți și manipulabili decât ne putem imagina.

Avem nevoie unul de celălalt și nu există om mai important ca altul sau calcule care e mai tare dintre noi doi. Fecare dintre noi este mic și are limitele lui, iar acceptarea acestora ne aduce pe lângă liniște…și putere reală.

Dacă pun resursele mele în slujba limitelor tale, iar tu resursele tale în slujba limitelor mele, atunci am înțeles amândoi că asta ne ajută să creștem și asta vrea viața de la noi.

Dacă mergi pe munte cu un prieten și lui îi e frică să se cațere mai sus de un punct, tu te simți responsabil și îți aduni tot curajul din lume ca să-l ajuți să-și depășească limitele. La final, dacă te simți superior, te simți degeaba așa! Nu ești tu tare! Nici prietenul tău nu e. Amândoi ați făcut posibilă urcarea. Iar dacă nu era frica lui, poate nici tu nu-ți adunai resursele. Astfel că amândoi v-ați urcat unul pe altul, folosindu-vă de resursele voastre. Împreună.

Odata eram cu un prieten și l-am văzut paralizat de frică, atunci când a apărut un câine mare. În mod normal, m-aș fi pișat pe mine de teamă la vederea acelui dulău, dar pentru că i-am simțit frica prietenului meu…am fost atentă și i-am spus că este în regulă, pare prietenos cățelul și ne îndepărtăm încet de el. Chiar și când venea după noi, stăteam în spate și vorbeam liniștită cu câinele, până când s-a lămurit și amicul meu că este în regulă, iar animalul a plecat mai departe.

Imediat după întâmplare, mi-am zis ce tare sunt eu că am fost calmă și mi-am liniștit prietenul. Asta înseamnă să pui o cărămidă la imaginea ta. Să-ți spui repede ce tare ești, când de fapt pierzi ansamblul ș ice e esențial. În cazul meu, trebuia să fiu recunoscătoare că am fost cu prietenul meu și îi era mai frică decât mie, astfel am avut ocazia să văd ce fac în situațiile când pot să rămân calmă. Să văd că atunci am fost atentă la reacțiile câinelui, c-am vorbit cu el…și poate să încerc să fac asta și când sunt eu cea fricoasă. Asta ar însemna să vezi ansamblul și importanța celuilalt pe care l-ai definit repede mai slab decât tine.

Cea mai necesară hrană pentru sufletul nostru sunt oamenii, căci împreună ne deblocăm ușile închise și limitele, evoluăm și ne simțim bine. Că de-aia suntem pe lumea asta.

Fiți atenți la parfumul subtil pe care-l aduc oamenii în viața voastră și câte uși interioare spre voi înșivă vă deschid. Uitați-vă câtă nevoie de comunicare, atingere, împărtășire, prietenie avem. Să negăm importanța acestor lucruri, fugind cu pretenții după povești…este trădarea supremă a sufletului nostru.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Tags : featured
raluca raluca

The author raluca raluca

Leave a Response