close
Spatiu mental-emotional

Fă bine și simte ce vreau eu!

De cele mai multe ori, când cineva se îndepărtează de tine (din motive diverse, care pot să aibă legătură sau nu cu tine), simți că-ți pierzi controlul (și mințile) și atunci arunci cu reproșuri de tipul „Ție nu-ți pasă”, „Nu mă mai iubești”, etc.

De fapt, cei care zic asta nu cred cu adevărat că nu-ți pasă și nu vor nicio iubire, ci doar încearcă să te forțeze să faci ceva ce nu simți, pentru a-și recupera importanța.

Dacă într-adevăr aș simți că nu-ți pasă, după ce mi-aș mai bate capul să-ți reproșez asta în loc să-mi iau eu decizia de a nu sta lângă un om căruia nu-i pasă? Și ce vreau aici, să-l oblig să-i pese? Imposibil!

Dacă într-adevăr aș vrea iubire? De ce te-aș forța să mă iubești și ți-aș reproșa că nu o faci, în loc să mă gândesc ce mă face să mă simt bine și să-ți cer acel lucru?

Ia fă bine și…

Dar manipulările astea se întâmplă pentru că nu suntem sinceri nici cu noi înșine, dapăi cu alții…și în momente de criză (interioară și exterioară) când celălalt își ia nițică distanță, apelăm la emoții pentru a ne recupera controlul asupra lui.

Și de multe ori, ne sunt validate aceste strategii pentru că vedem că funcționează, iar oamenii se lasă impresionați și ori intră în explicații, ori se întorc mielușei să-ți redea liniștea că “e doar A TA/e doar AL TĂU” și totul decurge perfect, conform clasicei aparențe de bine și călduț în cadrul unui cuplu, care cel mai adesea e invidiat din exterior.

Dacă am putea vorbi pe față, am spune „Ia fă bine și simte ce vreau eu! Că așa zic și vreau eu!” Că asta e intenția reală.

Dar totul e ambalat în povești emoționante pline de lacrimi, suspine și reproșuri, majoritatea false (deși cel care le scoate din el chiar le simte în momentul ăla și plânge pe bune – dar ce parte din el simte și de ce?) Iar oamenii din jur văd ce e la suprafață, nu motivația din fundul sufletului.

În momentele mele de crize existențiale, când bărbatul din viața mea îndrăznea să simtă altceva decât să stea lângă curu` meu prețios, apărea o emoție de furie intensă și-n acel moment mă simțeam îndreptățită să-i reproșez, să arunc după el cu diverse emoții și să-l conving să facă așa cum poftesc.

Și era real, chiar plângeam, chiar eram furioasă și aveam impresia că dacă nu sparg ceva în acel moment…explodez. Dar ce parte din mine era furioasă și plângea?

Era acea parte care nu putea accepta ca și celălalt să aibă libertatea de a-și lua niște decizii care nu mă implică neapărat și pe mine. 

Nu puteam să ies de-acolo și nici nu mi s-a dat o șansă într-o vreme, pentru că bărbații se lăsau impresionați de emoțiile mele și făceau cum voiam eu. Nu mi-era suficient niciodată. Și când eram simpatică și drăgăstoasă, voiam ceva înapoi. Tot nu eram convinsă că mă iubește, că mă vrea, că face și drege. Voiam tot mai mult și îmi făceam rău și mie și lui.

Până într-o zi când am avut norocul ca un Bărbat să se uite îngăduitor la emoțiile mele, dar nu-și lua deciziile după lacrimi, reproșuri și jale. Așa am avut șansa să hrănesc în mine și altă parte, decât aia obsedată de control și posesie de oameni.

Întradevăr doare

Dacă într-adevăr ma doare îndepărtarea cuiva, atunci exact în momentul ăla ar trebui să-mi amintesc cât de important e omul pentru mine și ce mi-a oferit până-n prezent. Că l-aș vrea aproape doar, nu? Păi înseamnă atunci ori că omu-i valoros, deci pot fi recunoscătoare că am avut/am parte de așa ceva…ori înseamnă că sunt dependentă. Și atunci e treaba mea să-mi gestionez dependențele și fricile, nu să-i reproșez lui ceva.

O ființă umană e liberă să simtă ce vrea ea și să urmeze orice simte

Dacă mă raportez altfel, înseamnă că am confundat omul cu posesia unui obiect.

Și nici asta nu-i grav. Important aici e doar să-mi dau seama de asta și să rezist tentației de a crede că se cuvine și așa se face, apoi să-mi duc suferința de a nu poseda nimic și pe nimeni, fără să arunc cu reproșuri  în celălalt.

O vreme m-am zvârcolit. Până am revenit la bun simț și n-am mai luat oamenii ca pe niște bunuri personale, care n-au dorințe și drept de decizii.

Și dacă într-adevăr cred că cineva s-a îndepărtat de mine și nu pot să-mi duc durerea, păi atunci pot să aleg o discuție sinceră în care să-i spun ce simt/cred eu, dar fără drame, reproșuri și înjunghieri pentru a-mi recupera jucăria.

Motivația cu care cer explicații face diferența între control și “liniștire”.

Chiar dacă e de preferat să te liniștești singur, eu am trecut prin situații când fiind prea greu am decis să vorbesc cu omul. Dar atunci era de pe o poziție de colaborare, nu de luptă și “Simte musai ce vreau io!” Oricând voiam să vorbesc de pe fondul ăsta, celălalt chiar colabora și aveam o discuție faină, unde indiferent ce-mi spunea, mă ridicam împăcată.

Însă oricând se ascundea pretenția de a obține ceva de la el, ori mi-o luam în freză…ori nu era niciodată suficient și ceream tot mai mult, în cazul în care îmi răspundea pretenției inițiale.

Titluri

Indiferent că ne place asta sau nu, oamenii sunt liberi să aleagă, să spună, să simtă ce vor ei și să urmeze ce le pune viața în calea experiențelor lor. Nu ne-am născut ca să dăm socoteală la toată lumea referitor la ce simțim și facem, chiar dacă unii așa ne-au convins, după ce ne-au cumpărat cu titlul de „Relație serioasă”.

Intenția de “Simte și fă cum zic eu!” e cel mai adesea ambalată cu principii serioase, valori morale, cuvinte de iubire în situații total irelevante și sfânta familie căruia îi datorăm întotdeauna câte ceva.

Chiar dacă tu ai impresia că deții controlul într-o relație, ceea ce deții…te deține.

Nu posezi pe cineva. Ești posedat de ceva!

Așa că ești la fel de legat(ă) precum e celălalt (dacă e), căci n-ai altă viață decât de a te preocupa de ce simte, ce face, ce-ți zice, de ce așa și nu altfel.

Unii oameni își iau distanță pentru că au o perioadă în care au nevoie să-și gestioneze niște lucruri interioare sau pentru că e contextul de așa natură încât se cere o distanță…sau pur și simplu așa simt și au chef.

Depărtarea nu înseamnă nici că-i pasă, nici că nu-i pasă. Așa cum dacă stă cineva lângă tine nu înseamnă neapărat că te iubește de nu mai poate. Cu atât mai mult nu înseamnă asta, cu cât stă acolo forțat de manipulări sau frici, dependențe și altele.

Însă chiar și-n cazul în care simți că celălalt stă acolo doar din motivele astea, nu te deranjează, atâta vreme cât stă locului, lângă tine. Asta ar trebui să spună multe despre felul în care ne raportăm la oameni.

Iar de partea cealaltă, când tu ești cel/cea căruia/căreia i se fac reproșuri, dacă răspunzi la partea emoțională și manipulativă (astea-s aproape pleonasme) din om, așteaptă-te să ai o relație doar cu partea aceea.

Multe femei îmi spun “Dar dacă nu fac ce vrea se supără”. Păi și asta nu-ți spune ceva relevant despre omul de lângă tine?

Și despre calculele tale, că tot ce faci e pentru a-ți păstra locul și a pretinde și tu la rândul tău ceva. Ori afecțiune, ori aceeași „cumințenie” de a zice da la orice. Sau multe altele.

Mai e fraza “Și dacă nu mă mai iubește dacă nu-i fac pe plac?” Îți dai seama de ce “te iubește” el? Și cât de dependenți suntem de falsele sentimente.

Și la fel de mulți bărbați îmi spun că se simt impresionați când prietena/amanta/iubita/soția plânge și atunci renunță la orice numa să se calmeze ea. Aceeași treabă cu “Să nu se supere”

Practic, știm că făcând ce simțim în fiecare moment, creem un context cu miză unde putem vedea persoana de alături. În ce condiții și cum „ne-a iubit” de fapt, care e contractul.

Ne e frică de adevăr și asumarea greșelilor noastre, nu că se supără cineva din viața noastră

Ce parte hrănești?

Ce facem cu oamenii care se oferă și ne oferă ceva firesc? Îi validăm la fel de mult și pe aceia? Cât de ușor renunțăm la ei, dacă nu am investit acolo timp, energie, imaginație cu privire la viitor in doi și uneori bani…ca să le cumpărăm atenția? Dacă a venit firesc, nu-i așa interesant.

Și ce facem acolo unde ni se zice “Simte ce vreau eu!”? Nu cumva cumpărăm atenția lor printr-un fel sau altul, chiar dacă tot vedem că nu-i niciodată suficient și sufletul ni se sufocă? Apoi ne e frică să fim sinceri cu noi înșine să recunoaștem adevărul, pentru că asta ar însemna să recunosc și c-am „investit” atâta în relație…degeaba. Și trebuie să o iau de la capăt. Mai atent de data asta.

Și totuși, prin deciziile noastre….ce parte hrănim în oameni? Dar în noi înșine?

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

Raluca Muresan

The author Raluca Muresan

1 Comment

Leave a Response